Populație

În prima fază, populația actualei comune Posești a fost influențată de migrația, cu multe secole în urmă, a populației din Transilvania spre exteriorul Carpaților. Deplasările unor grupuri de oameni transilvănene dincoace de Carpați sunt foarte vechi, dovadă faptul că acestea sunt menționate, în sens de interdicție, chiar în Diploma Ioaniților (1247) în care se spune, printre altele, ,,….că nu-i va primi pe țăranul din regatul nostru, de orce stare și neam ar fi, și pe sașii și teutonii din regatul nostru, să se așeze în ținuturile sus numite decât cu o îngăduință regească osebită.’’ Migrațiile erau probabil numeroase dacă erau pomenite în acte oficiale.

Ele au existat și s-au perpetuat în decursul secolelor următoare luând amploare deosebită atunci când condițiile de viață, lipsa de libertate și obligațiile impuse românilor transilvăneni erau de nesuportat. Astfel, fuga în masă a unor țărani și în secolele următoare a fost cauzată de încălcarea dreptului de proprietate și transformarea lor în iobagi pe moșiile nobililor feudali, precum și de sporirea obligațiilor impuse de feudali.

O parte a populației s-a strămutat și din motive religioase, generate de presiunile bisericii catolice pentru convertirea românilor la catolicism. De asemenea, unele migrații definitive în teritoriile extracarpatice au fost determinate de impunerea obligativității militare a locuitorilor din unele districte de lângă graniță, fără a li se acorda însă drepturile necesare celor înrolați.

În afara acestori migrații, de o deosebită importanță și amploare, au fost deplasările definitive ale unor locuitori din sudul Transilvaniei. Afluxul de populație transilvăneană în ținuturile de la sud de Carpați este foarte vechi și el se datorează practicării de secole de către aceștea a păstoritului transhumant. Creșterea ovinelor era foarte extinsă, cu deosebire în Carpații Meridionali, unde întinsele pășuni și fânețe naturale puteau asigura hrana unor numeroase turme. Din aprilie și până în septembrie, oierii transilvăneni urcau turmele pentru vărat, sus la munte, pentru ca la începutul toamnei să coboare cu ele pentru iernat în Câmpia Română, în lunca și bălțile Dunării, în Dobrogea, sau să treacă în Moldova. Aceasta mișcare a populației a avut loc de milenii, fiind un proces istoric.

Străbătând an de an aceleași ținuturi și având aceleași puncte statornice, o parte din oierii transilvăneni (mărgineni, țuțuieni, bârsani etc.) s-au statornicit dincoace de Carpați (unde aveau pășune din belșug și mai multă libertate), mai întâi în zona subcarpatică, cea mai apropiată și mai legată de munte.

Prezența ungurenilor este dovedită de existența atât a satelor cu populație de pământeni cât și a celor având la origine populație transilvăneană (unele ușor de recunoscut după denumirea ungureni, adăugat la numele satului preexistent, pentru a se diferenția de acesta). Prezența transilvănenilor se mai trădează și prin anumite particularități definite prin ocupația lor tradițională (creșterea oilor), prin port, obiceiuri etc. Aceasta populație venită de la nord de Carpații Meridionali a contribuit la creșterea populației dar și la apariția unor localități noi.

A urmat o etapă în sens invers în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea și in primele decenii ale sec. al XX-lea, când se constată plecări de populație generate de împroprietăririle succesive din 1864 și 1921. Prezenți la început doar în timpul lucrărilor agricole la propriile ogoare din câmpie, treptat, o parte din locuitorii acestor sate se stabilesc definitiv în locurile sau în așezările din apropierea cărora își aveau loturile de împroprietărire. Astfel, așa cum am mai menționat, locuitorii din Posești, Târlești și din cele două Nucșoare, împroprietăriți în Bărăgan, au înființat în ordine satul Bărăgan, satul Ștefan cel Mare și satul Gheorghe Doja. Au mai fost deplasări în zonele viticole, dar deplasările definitive au fost mult mai rare.

O etapă de scădere a populației a fost cauzată de cele două războaie mondiale. Fiecare sat a avut de suferit prin zecile de eroi căzuți pe câmpurile de luptă. După al II-lea război mondial, a fost o scurtă perioada de creștere populației, urmată de o scădere până în anul 1966, când a fost dat decretul de interzicere a avorturilor.

A urmat, cum era de așteptat, o creștere semnificativă și destul de importantă a populației din comună (vezi datele recensământului din 1977), dar și o creștere și mai mare a mobilității populației, ca urmare a dezvoltării industriei care a atras forța de muncă din mediul rural. Mobilitatea s-a manifestat prin naveta zilnică, naveta săptămânală și pentru o mare parte a tinerilor, părăsirea definitivă a domiciliului, stabilindu-se în Ploiești (cel mai mare număr), apoi în Vălenii de Munte, Plopeni sau Câmpina. Un număr mai redus s-a stabilit și în București.

Cauza principală a scăderii populației a constituit-o colectivizarea forțată a comunei încheiată în 1962. Atunci a fost momentul declanșator al migrației populației tinere spre orașe în căutarea unui loc de muncă.

După anul 1990 scăderea populației a fost și mai dramatică datorită lipsei locurilor de muncă în România fapt ce a determinat migrarea populației tinere dincolo de granițele țării. Cea mai mare parte a migranților tineri și-au întemeiat familii în țara unde au găsit un loc de muncă stabil. O altă parte a forței de muncă tinere a migrat mai ales spre București și Ploiești. Casele pe care le–au părăsit au devenit sau vor deveni, pentru ei sau pentru alții, case de vacanță.

Scăderea numărului de locuitori se reflectă și în densitatea medie a populației a cărei evoluție statistică a fost următoarea: