ANGHEL CONSTANTIN. Comuna Posești - Aspecte fizice și socio-economico-geografice. Universitatea din București, Facultatea de Geografie, 2013

Condiţiile prielnice oferite de formele de relief ale comunei Poseşti, prin aşezarea ei în frumoasa depresiune subcarpatică Drajna-Chiojd, pe terasele şi versanţii lini ai Pintenului de Văleni şi ai Pintenului de Homorâciu şi de-a lungul cheilor cu mici bazinete bine adăpostite ale pârâului Zeletin, au făcut ca acest teritoriu să fie locuit timpuriu. Aici, scria Nicolae Iorga, ,,sunt cele mai dulci şi încântătoare peisagii din ţară”.

Istoricul Constantin C. Giurescu, ai cărui bunici din partea mamei locuiau în Chiojdul Mic, în Amintiri, Volumul I, descrie zona astfel:

,,…treceam prin Râncezi – azi se numeşte Nucşoara – şi coteam apoi spre stânga suind o pantă potrivită, nu prea aspră, până sus unde se desfăşura înaintea ochilor frumosul plai al Zeletinului. Când ajungeam sus, un nou popas, scurt, în care Frâncu înviora caii şi le fluera uşor. Rar am văzut loc mai frumos ca acest plai înflorit – era înaintea cositului şi oamenii nu începuseră încă să spargă fâneaţa pe margini ca să puie porumb, se întindea acest plai deoparte şi de alta a drumului, pe sute de hectare, cât vedeai cu ochii, numai fâneaţă cu tot soiul de flori. Chiar în marginea drumului erau maci roşii şi ,,sângele voinicului”, un soi de măzăriche roz, uneori roşii cu parfum suav. Am înţeles mai târziu în cursul superior când am citit ,,Mioriţa” ce înţeles au versurile ,,Pe un picior de plai, Pe-o gură de rai…”.

În volumul I din „România cum era pînă în 1918”, Nicolae Iorga scrie:

,,Era o dată, pe întâiul drum, din muchea dealului o priveliște fără păreche în toată țara peste pajiștea cu toate florile, ca un covor al raiului, care se zicea, cu un sunet de silabe dulci ca o mireasmă din potirele lor de taină: a Zeletinului. Acuma împarțirea pământului a tăiat ogoare mărunte, în care nu mai are ce să caute acea nesfârșită floare”.

Particularităţile de relief şi posibilităţile de valorificare agropastorală l-au atras de timpuriu pe om. Aceleaşi condiţii favorabile explică nu numai continuitatea aşezărilor ci şi sporirea lor ca număr, respectiv densitatea mare a populaţiei. Aşezat la jumătatea distanţei dintre văile râurilor Teleajen şî Buzău, teritoriul comunei a fost întotdeauna strâns legat evenimentele istorice care au avut loc între aceste două mari râuri.

Documentele istorice studiate privind vechimea satelor componente ale comunei Poseşti, corelate cu documente istorice ce privesc istoria aşezărilor situate între râurile Teleajen şi Buzău, atestă intensul proces de venire de peste munţi a unei vechi populaţii româneşti care, nemaiputând suporta feudalismul maghiar, trece în masă sau rânduri-rânduri, după cum impuneau împrejurările, dar fără încetare, timp de 1000 ani, din negura istoriei şi până în vremurile recente, astfel încât, azi, partea superioară a judeţelor Prahova şi Buzău, apare ca regiunea cea mai strâns legată de Transilvania nu numai din punct de vedere geografic ci şi etnic şi etnografic.

În decursul timpului au existat câteva evenimente istorice care au determinat migrarea în masă a românilor din Ardeal. Primul eveniment a fost răscoala de Bobâlna (1437-1438) în timpul căreia s-a creat Unio Trium Natium a celor trei ,,națiuni privilegiate”, unguri, sași și secui, care a eliminat românii de drepturi egale cu cele trei națiuni.

Al doilea eveniment istoric în urma căruia migrația spre sud s-a amplificat a fost Războiul țărănesc condus de Gheorghe Dosza-1514 și represaliile ce au urmat asupra românilor și secuilor din Transilvania.

Un alt eveniment a fost moartea lui Mihai Viteazul (ucis mișelește la 6 august 1601), fapt ce a determinat represalii asupra românilor care văzuseră în el o mare nădejde și a lăsat urme adânci în conștiința românilor din Transilvania. Atât de mare a fost fluxul de emigranți încât principele Transilvaniei Gh. Rakoczi I, în iunie 1646, va scrie brașovenilor

,,….poruncindu-vă serios ca o astfel de pază să țineti la drumurile și potecile din ținutul d-voastră ca nimic din aceste rânduri să nu poată trece în niciuna din țările române. Iar prin satele de la poalele munților, care sunt aproape de drumuri și cărări, să vestiți și să porunciți ca locuitorii acelor sate așa să poarte grijă ca și dacă ar trece pe acolo fugarii, prin hotarul lor, unii ca aceia să fie globiți cu câte 500 florini”.

Au urmat persecuțiile religioase de la sfârșitul sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea, când asupra românilor ortodocși transilvăneni și a bisericii lor s-a dezlănțuit un atac formidabil cum nu se mai întâlnise până acum, deși au avut în cursul veacurilor parte de multe și grele suferințe și persecuții în toate domeniile materiale și spirituale. Calvinismul nu reușise să-i câștige, doar ici-colo câte un cleric izolat s-a lăsat ademenit. Venea acum catolicismul cu experiența lui universală, cu mijloacele tainice și persistente ale iezuiților, cu un scop bine precizat: de a converti la legea Romei pe românii transilvăneni, păstrându-le formele cultului divin, dar impunându-le dogmele papale. Se incepe o vastă operă de convertire prin toate mijloacele vizibile și secrete. Unii s-au convertit conform promisiunii că cei ce vor adera la noua formă religioasă se vor bucura de toate drepturile celorlalte națiuni și confesiuni religioase privilegiate. Atunci a fost o migrare în masă a dascălilor, călugarilor, preoților, vlădicilor. Pentru zona noastră un exemplu a fost dascălul Ioan din cetatea ardeleană Bistrița, care între anii 1693-1700 ține școala în Chiojdul cel Batrân (N. Iorga in ,,Codrii Cosminului”, Cernauți, 1925).

În sec. al XVIII-lea documentele oficiale dovedesc că zeci de mii de iobagi și militari din tot cuprinsul Transilvaniei, dar în special din județele mărginașe, trec în cele două țări române, migrarea cea mai intensă având loc după răscoala din 1784-1785 condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

Satele întemeiate și locuite numai de ei s-au numit ,,Ungureni”, în altele s-au așezat într-o parte a satului cu pământenii și atunci partea lor se numea cu numele vechi al satului adăugat și cu ,,Ungureni”. În Prahova sunt urmatoarele sate: Drăgănesti-Ungureni, Mâneciu-Ungureni, Homorâciu-Ungureni, Fântânele-Ungureni, Poseștii-Ungureni, Gherghița-Ungureni, Brătășanca-Ungureni, Vadu Săpat-Ungureni, Slon-Ungureni (Slon-Pământeni a fost întemeiat de mocani seceleni in secolul al XV-lea).

Ecaterina Zaharescu in ,,Vechiul județ al Saacului”, pe baza dovezilor, susține:

,,Între județele Prahova și Buzău, din cele mai vechi timpuri și până la 1 ianuarie 1845 a existat un județ deosebit – Săcueni (Sud Saac), a cărei numire vine de la populația românească emigrată din parțile secuilor – evident au venit și secui – care a fost colonizată pe acest teritoriu și de la care vine mulțimea de nume a satelor cu adaosul ,,Ungureni” la care se adaugă și cele întemeiate cu mult inainte de sec. al XVII-lea: Stari Chiojd (Starchiojd), Sibiciul de Sus și de Jos, Teișani, Râncezi, Posești, Olteni, Apostolache, Mălăiești, Râfov, Gornetul-Cricov, Bodești, Târlești, Valea Stâlpului, Bughea de Sus și de Jos, Podenii Vechi, Calvini, Mocești, Tohani, Valea Scheilor, Poiana Mierlei, Cislău, Lapoșul Vechi, Ulmi”.

C.C. Giurescu susține că satul Chiojdul Mic, de unde erau originari bunicii din partea mamei, a fost întemeiat de ardelenii din regiunea izvoarelor râului Buzău.

N. Iorga in ,,Din viața moșnenilor oieri ai ținutului Săcuienilor”, face mențiuni despre ungurenii din Saac:

,,Până astăzi portul lor, graiul lor cu labialele schimbate, numele lor, curat mocănești, proverbele lor, firea lor deosebită arată de unde a pornit această energică și stăruitoare populație”.

Munţii Teleajenului, care se întind de la apus la răsărit între judeţul Prahova şi Transilvania, fiind formaţi din roci mai puţin rezistente, au fost roşi până aproape de temelie, râurile şi-au creat culoare de vale uşor de străbătut, iar pasurile rar depăşesc 1000 m. De vreme ce de la Olt la Bran nu este nici o trecătoare, de aici până la Valea Buzăului sunt zeci de poteci şi cel puţin 7 pasuri: Predeal, Predeluş, Bratocea, Tabla Buţii, Boncuţa, Tătaru, Buzău, intens frecventate din vechi timpuri, ceea ce a determinat uşurarea circulaţiei prin această parte de ţară, care va deveni o poartă larg şi permanent deschisă dinspre si spre Transilvania, o verigă de unire între locuitorii de dincoace şi de dincolo de munte.

Practicându-se masive colonizări (saşi şi secui) pe versantul nordic al Carpaţilor iar feudalismul generalizându-se acolo mai devreme şi mai intens ca dincoace pe versantul sudic, a determinat ca un mare număr de locuitori din Ţara Făgăraşului şi a Bârsei să treacă în decursul vremii peste munte şi, aşezându-se lângă populaţia autohtonă, înfiinţează noi sate care vor purta numele de ,,Jos”, ,,Sus”, ,,Mic”, ,,Mici”, ,,Noi”. Astfel, băştinaşii din Nucşoara (Râncezi) vor forma Nucşoara de Jos, iar cei de dincolo vor întemeia Nucşoara de Sus, autohtonii din Drajna vor forma Drajna de Sus, iar cei veniţi, Drajna de Jos, băştinaşii din Starchiojd vor forma Chiojdul Mare (cel Bătrân) şi Bătrâni, iar cei veniţi Chiojdul Mic, iar băştinaşii din Podeni vor forma Podenii Vechi iar coloniştii vor întemeia Podenii Noi.

Documentele istorice întăresc această afirmaţie prin marele număr de locuri, aşezări şi persoane, toponime şi omonime care se întâlnesc pe tot cuprinsul ţării, dar aici se întâlnesc cu profunzime. Astfel, termeni ca Măneciu-Ungureni, Homorâciu-Ungureni, Popeşti-Ungureni, Teişani-Ungureni, Starchiojd-Ungureni etc. şi care se referă la aşezări, sunt de origine transilvăneană ca şi localităţile care se termină în ,,ău”: Cislău, Vărbilău, Tisău, sau de nume: Haidău, Pisău.

Fluxul populaţiei de peste munte a fost atât de mare încât au format un judeţ aparte, denumit al Săcuienilor sau cu titulatura sa de cancelarie ,,Sud (Județul) Saac”, ce cuprindea partea superioară a văilor Buzăului, Teleajenului şi Vărbilăului, însemnând la începutul secolului al XVII-lea 87 de sate, mult mai mare decât cele două judeţe vecine, Buzău şi Prahova, care i-au cules moştenirea la 1 ianuarie 1845, când judeţul Saac a fost desfiinţat.

Strânsa legătura cu locurile de unde a venit o parte din locuitori s-a manifestat şi în confecţionarea costumului popular, influenţând şi populaţia autohtonă. Culorile folosite pentru broderiile iilor şi cămeşelor sunt la fel cu cele din Ţara Bârsei: roşu, negru şi albastru deschis. Rochia şi fusta se numesc împreună handroc sau androc, termen venit din lumea saşilor ,,Under”, înseamnând altul sau alta, iar rochie de la ,,roc”, purtându-se fusta peste rochie. Deasupra iei sau bluzei purtau lăibarica, care înseamnă cel ce acoperă trupul, din săsescul ,,leib”, ce înseamnă corp.

Construirea celarului sau ceairului (denumite aici ca şi în Ţara Bârsei) în spatele casei, formând un corp comun cu aceasta sau folosirea vopselei de culoare albastru – siniliu, numită uneori şi turcoaz, în amestec cu varul cu care îşi văruiau casele atât în interior, dar mai ales în exterior, intăresc aceste afirmații.

Documentele studiate se referă şi la destrămarea obştilor săteşti, care se intensifică începând cu secolul al XVI-lea. Dezvoltarea forţelor de producţie impune o nouă formă de stăpânire a proprietăţii. Forma obişnuită a vieţii social-economice în perioada de tranziţie, de la sclavagism la feudalism, ca şi o parte din orânduirea feudală, este aceea a proprietăţii comune asupra pădurilor, păşunilor şi fâneţelor. Apariţia şi dezvoltarea schimbului de mărfuri impun desfacerea obştii şi trecerea la proprietatea particulară.

În acest scop, devălmaşii se adresează domniei, cerând delegarea la faţa locului a unor boiernaşi cu misiunea concretă de a face împărţirea pe moşi – autorii obştii – sau alegerea drepturilor, adică a proprietăţilor ce revin pe baza vechilor drepturi fiecărui membru al obştii. Aceştia măsoară întregul cuprins sau ocol al obştii şi îl atribuie devălmaşilor conform sineturilor sau zapiselor, înfăţişate potrivit adagiului ,,ai carte, ai parte”. În consecinţă, actul final se va numi ocolniţă sau ocolnică şi va constitui un act juridic de temelie pentru stpânirea proprietăţii.

De altfel, fiecare membru al obştii va primi un document numit ,,Carte de alegere”, a cărei păstrare va constitui o grijă de căpetenie. Preocuparea esenţială era identificarea ,,moşilor”, primii localnici care au pus bazele aşezării respective, al cărui teritoriu trebuia partajat de oameni a căror pricepere şi autoritate erau cunoscute şi apreciate. În secolul al XIX-lea, locul lor este luat de ingineri hotarnici şi specialişti.

Fiind în posesia ocinelor, delniţelor, ,,moşilor” ce le reveneau, deveneau stăpâni ai pământului prin acte de vânzare, testamente, diate şi foi de zestre, forme obişnuite ale daniilor.

Divizarea vechilor moşii a dus la venirea şi aşezarea definitivă a unor clăcaşi pe acestea, bineînţeles cu acordul proprietarilor, fapt ce a dus la apariţia unor relaţii amplificate odată cu trecerea timpului şi, mai ales, după reformele din 1864, 1912, 1921.

Viaţa economică a satelor avea la bază economia naturală. Fiecare gospodărie caută să producă tot ce era necesar pentru existenţă. În gospodăriile mai cuprinzătoare începe a se produce şi pentru schimb, care se facea de cele mai multe ori în natură – așa numitul troc. Schimbul de mărfuri era stimulat de bogăţia produselor, în special cele obişnuite: fasonarea lemnului, a şindrilei, ulucilor, scândură – şi a produselor agricole: fructele, ţuica, rachiurile, brânzeturile, seurile şi pieile, care ocupau primul loc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *