Tradiții

În toate satele comunei, vecinătatea a determinat existența acelorași tradiții, obiceiuri și datini, cu mici diferențe locale.

Construirea unei case era esențială pentru tinerii ce urmau să se căsătorească. Cu sprijinul familiei, a rudelor, a vecinilor și cu meșteri tâmplari, noua construcție depindea de puterea financiară a fiecăruia.

Cei mai săraci aveau casele ridicate pe un soclu din piatră ce nu depășea 20-50 cm înălțime. Casa avea două camere, o prispă pe toată lungimea peretelui din față și o tindă din care se intra în cele două camere situate de o parte și alta. Unele case nu aveau tindă, intrarea în cele două camere se facea separat, direct din prispă. În Târlești, acest tip de construcție se găsește foarte rar, majoritatea caselor fiind demolate sau modificate parțial sau integral. Nu au suferit nici o modificare: casa Avram Sultana, casa Ion Sultana, casa Ion Soare (1895).

Cei cu o situație financiară bună își construiau casele cu un nivel. Parterul era în totalitate din piatră și cuprindea o cameră de locuit folosită iarna și ca bucătarie și un beci care avea o suprafață mult mai mare decât camera-bucătărie. Etajul de deasupra era în totalitate din bârne de lemn și cuprindea o prispă – un fel de terasă îngustă pe toată lungimea peretelui din față, lipită cu pământ sau pardosită cu scânduri, adesea mărginită cu o balustradă (zăbrele) scundă de lemn sau mai rar zidărie, și un balcon (la multe case atât prispa cât și balconul erau închise). Unele case aveau prispa de-a lungul pereților laterali. La mijlocul prispei era intrarea în tinda, o încăpere mai mică din care se intra în cele două camere ce se găseau la acest nivel. De obicei, una din cele două camere era considerată ,,camera mare’’, fiind folosită numai în situații deosebite: vizita unor persoane mai însemnate, nuntă, botez. Unele case nu aveau balcon ci doar prispa cu zăbrelele din lemn.

Acoperișul caselor era în patru ape, făcut din șindrilă măruntă (15 cm lungime) și, mai rar, din draniță, făcută din scânduri subțiri și lungi de 1,5 m prinse în cuie de tisă. Cei mai săraci aveau acoperișul caselor făcut din paie de secară sau grâu, tot în patru ape, acoperișul fiind foarte înalt. Cu timpul, în ambele cazuri, șindrila și dranița au fost înlocuite cu țiglă sau tablă.

Casele de acest tip din Târlești care nu au suferit decât mici modificări exterioare sunt următoarele: casa Ghiță Iancu, casa Oprea Haidău, casa Tănase Anghel Cursus, casa Ion Vișan, casa Nicolae Vișan, casa Toma Vișan, casa Ionică Andreescu, casa Ion Stoicescu, casa Alexandru Stoicescu, casa Mărășescu, casa Gheorghe Sorescu, casa Vasile Ivănescu, casa Avram Ivănescu, casa Georgescu Nicolae, casa Silvia Teodorescu Nicolau, casa Constantin Tedodrescu, casa Vasile Sultana, toate având o vechime mai mare de 100 ani, dar multe dintre ele necesitând recondiționări și reparații, mai ales cele care sunt în patrimoniul cultural județean.

O parte din aceste case împreună cu unele din Posești și Nucșoara pot constitui, în viitor, un minicircuit turistic, știindu-se faptul că, în unele dintre ele se găsește și un valoros mobilier vechi dar și diferite obiecte artizanale valoroase, lucrate cu mâna sau în războaiele de țesut. În prezent, încă mai există multe războaie de țesut în gospodăriile localnicilor, dar nu sunt folosite datorită dezinteresului față de acest meșteșug arhaic deși grupurile de turiști din Franța le apreciază foarte mult și și-au manifestat interesul sau au cumpărat anumite obiecte. Satele din comună nu vor deveni în viitorul apropiat sate turistice dar există potențial manifestat prin forma și arhitectura vechilor case, multe dintre ele fiind cuprinse în patrimoniul cultural județean, sau prin realizarea unor obiecte tradiționale specifice, de origine populară, ce pot fi realizate în gospodariile proprii (țesutul de covoare, macaturi, macrameuri etc.). La acestea se poate adăuga peisajul natural, pădurile, pajiștile, izvoarele minerale, bioclimatul extrem de favorabil. Vechile meserii, foarte căutate în trecut, aproape că au dispărut: fierarii, dulgherii, șelarii, tâmplarii, șindrilarii.

Cei mai înstăriți aveau casele construite în același stil, diferența fiind dată de mărimea suprafeței construite. La nivelul superior erau patru camere decomandate, prispa cu balcon în față și numai prispă în spate iar la parter exista bucătăria – dormitor și un beci pe măsura mărimii casei. În prezent se păstrează în stare bună patru case de acest tip: Casa preot Popescu (cu o vechime mai mare de 160 ani), Casa preot Avram Popescu, Casa învățător Mihail Cărbunescu, Casa Topoleanu, ultimele trei având o vechime de peste 100 ani.

În Târlești există și alte trei case vechi de aproape 100 ani, ai caror proprietari au dispus de o forță financiară mare, și și-au permis să-și construiască casele într-un alt stil: casa Mihalcea (fostă Miltiade Ioanid), construită în stil brâncovenesc; casa Ștefan Ioanid (cea mai mare casă veche din comună), construită parțial în stil tradițional; casa Gheorghe Constantin (Gheorghe al Catrinei – despre care s-a zvonit ca ar fi descoperit o comoară), o combinație între stilul tradițional și brâncovenesc.

Nunta, cel mai important eveniment al unui tânăr cuplu ce urma să se căsătorească, era organizată astfel: înaintea stabilirii datei când urma să fie nunta, era ,,pețitul” după ce, în prealabil, familia viitoarei mirese fusese vizitată de așa numiții „căutători de casă’’. Aveau loc negocieri între parinții celor doi tineri care aveau ca finalitate încheierea foii de dotă (zestre) în care era trecută averea cu care viitoarea mireasă venea în casa mirelui.

Joia, rudele și vecinii mirelui și miresii veneau cu plocoane: păsări, făină, mălai, țuică, vin, vase de bucătărie, perne din puf. Atât poarta mirelui cât și a miresei erau împodobite cu o ghirlandă din cetină de brad și cu doi brazi bătuți de o parte și alta a acesteia de flăcăii necăsătoriți (la poarta miresii nu se băteau încă brazii), cu strigăte și chiote, fiind cinstiți și omeniți de ginerică sau de familia miresei. La mijlocul ghirlandei era atârnată nelipsita plăcuță cu urarea „Bine ați venit!’’.

Sâmbăta în casa mirelui se pregatea mâncarea pentru nuntă, se coceau pâinea și cozonacii. Vecinii erau cei care ajutau la pregătirea mâncărurilor, dar aduceau și din gospodăriile lor vase pentru pregătirea bucatelor sau străchini și linguri necesare la masă.

Mai spre seară, mirele însoțit de un grup de flăcăi (întodeauna numărul lor trebuia să fie cu soț) se deplasa la casa preotului cu doi brazi și plocoane (vin, cozonaci) unde se stabilea la ce oră urma să fie cununia religioasă. Întodeauna cununia religioasă avea loc numai duminica, iar cele mai multe nunți aveau loc în ,,Câșlegi”, între nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și începutul Postului Mare. Seara mergeau la casa miresei cu doi brazi ce erau bătuți în poartă de o parte și alta a ghirlandei și aduceau rochia și voalul miresei. Este de reținut faptul că până în prima jumătate a secolului al XX-lea, mireasa, mirele și toți nuntașii erau îmbrăcați în costume populare tradiționale, mireasa și ginerică având costume noi, cu modele de cusături unicat, iar pe cap mireasa purta o maramă de mătase naturală. Toți participanții purtau la piept câte o rămurică de busuioc.

Toate deplasarile se faceau cu veselie mare și chiote și întodeauna erau însoțiți de lăutari (acordeon, vioară și țambal). Aveau la ei ploscă cu vin și țuică, cinsteau pe cei pe care îi întâlneau în drum poftindu-i la nuntă.

Duminica mergeau la biserică și după slujba religioasă adulții mergeau la casele lor. Mirele cu alaiul de flacăi și cu brazii de cununie se deplasa la nași cu plocon (miel sau curcan, vin) și împreună cu aceștia mergeau la casa miresii unde găseau porțile legate și mireasa ascunsă. După dezlegarea porților și găsirea mireseii, plecarea spre biserică era condiționată de aducerea batistei miresii care se găsea într-un brad situat în vârful unui stâlp înalt, alături de un batic și o sticlă cu vin sau țuică. Flăcăul care reușea să ajungă în vârful stâlpului și le recupera, oferea batista logodnicei sale, baticul mamei sale, iar sticla îi rămanea lui. În cei doi brazi de cununie, mireasa agăța câte o batistă din matase cusute de ea și câte un cozonac.

Mai apoi, întreg alaiul se deplasa spre biserică. Pe drum, erau puse găleți pline cu apă în care mirele și nașul puneau câțiva bănuți, ca tinerei perechi să-i meargă din plin în viață.

După cununie, se deplasau la casa mirelui unde se juca nuneasca. Rămâneau tinerii împreună cu mirii, iar cei căsătoriți mergeau la casele lor. Lăutarii, care insoțiseră tot timpul alaiul de nuntă, începeau cântecele de joc: hore, sârbe, brâul, Ciobănașul, Fedeleșul, Alunelul, Geamparalele, Breaza, Perinița etc. Dansurile erau întodeauna însoțite de strigături, de chiote, se bea vin și țuică și se serveau prăjituri.

Seara, tinerii plecau fiecare la casele lor, fiind înlocuiți de familiști, care se așezau la masă și petreceau până dimineața, când avea loc dezlegarea miresei – voalul era înlocuit cu un batic dăruit de nașă. Urma Hora Miresei, jucată doar de femeile prezente, horă ce semnifica trecerea miresei în rândul nevestelor. Petrecerea continua cu sârbe, hore, brâu etc. și totul se încheia cu ciorba de potroace făcută din măruntaie de pasăre, acrită bine cu borș sau zeamă de varză.

În comună nu a existat niciodată un târg săptămânal. Se organizau bâlciuri cu ocazia unor mari sărbatori religioase: Sfântul Gheorghe – 23 Aprilie, Paște, Sfinții Împărați Constantin și Elena – 21 Mai, Schimbarea la Față (Pobreajen) – 6 August, Sfânta Marie Mare – 15 August.

În aceste zile oamenii mergeau mai întâi la biserică, serveau masa, apoi, cu întreaga familie, plecau în târg unde puteau cumpăra atât produse alimentare cât și nealimentare în funcție de dorințe, de cerințe sau de sezon: vite, purcei de lapte, oi și miei, capre, roșii, castraveți, brânză, pește, alviță, gogoși, turtă dulce, acadele, zahăr candel, șerbet, bomboane, bragă, limonadă, vin, sare – bolovan, vase de lut ars (oale de diferite mărimi, ulcele, străchini), vase din aluminiu, donițe, albii din lemn, borcane din sticlă, linguri de lemn, piepteni pentru cânepă, fusuri de tors, stofe și pânzeturi, mărgele, piepteni de os, căciuli, pălării etc.

Existau și scrâncioabe (dulapuri din lemn) și comedii cu lanțuri, ambele învârtite de oameni. Se întorceau acasă iar după amiază tineretul mergea la dans. În Târlești, nexistând Cămin Cultural în perioada interbelică, horele erau organizate vara într-o poiană situată în aval de podul ce duce spre Gogeasca, iar când timpul era nefavorabil și în unele zile de iarnă în sălile de dans particulare ale familiilor Nicolae Rădulescu și Nederu Andreescu. Mai târziu, după al doilea război mondial, a apărut cea mai mare sală de dans (proprietatea lui Vizireanu Elena – Lula) unde scrânciobul putea fi folosit oricând iar majoritatea nunților au inceput să se facă în acel salon.

Horele se organizau numai în zilele de mari sărbători religioase și doar după amiază. Fetele trebuiau să ajungă, după dans, la casele lor până la asfințitul soarelui și întodeauna erau însoțite de mamele lor.

La marile sărbători (după cel de-al II-lea război mondial), în special la Paște și la Crăciun, se organizau baluri în cele două – trei localuri și, mai rar, în școală. De fiecare dată se alegea regina balului, aleasa fiind fata care primea de la tineri cele mai multe vederi.

În serile de iarnă se organizau șezători la care participa un grup mai restrâns de persoane. Fetele și femeile torceau, depănau, împleteau, croșetau, băieții întrețineau atmosfera cu strigături și chiote, bătrânii își depănau amintirile, se cânta (de obicei în grup), se bea must, vin, țuică, se serveau prajituri, plăcinte și gogoși.

Clăcile erau organizate vara la cositul și strânsul fânului, ele fiind de fapt un ajutor reciproc între familii, iar toamna, clăcile se făceau la depănușatul porumbului. Adesea ele erau însoțite sau urmate de o mică petrecere cu glume, povestiri și, uneori, cu muzică și dans.

Toata iarna, femeile și fetele lucrau în războiul de țesut. Nu exista gospodărie unde acesta să lipsească. Înaintea marilor sărbători, de Paște și de Crăciun, în toate gospodăriile se făcea curățenie generală, se lipea pardoseala (în majoritatea gospodăriilor dușumea exista doar în ,,camera mare”), se văruia atât în interiorul cât și în exteriorul caselor. Fetele care ținteau măritișul își scoteau în curtea din fața casei, punând pe culme sau pe garduri, zestrea pe care urmau sa o dăruiască: macaturi (covoare de pus pe pereți), cuverturi, așternuturi din lână, pânze din in sau mătase, ii, fote, cămăși bărbătești etc.

În ziua de Paște, se înnoiau cu îmbrăcăminte și încălțăminte, ii din borangic albit, cusute cu musolin de diferite culori, cu modele ținute la mare secret (era supărare mare dacă două ii aveau același model), cu paiete, mărgele și fluturi, cioreci albi din dimie, cămăși lungi cusute cu râuri, pălării borsoline, căciuli noi.

Era obiceiul ca în ziua de Paște finii să meargă la nași cu plocoane. Dupa ce mâncau, ieșeau și se plimbau pe drum, ședeau de vorbă, intrau în cârciumi unde beau vin pelin, mâncau pastramă de oaie sau de capră, ciocneau ouă roșii.

De la Crăciun și până după Anul Nou era o efervescență mare. Satul răsuna de colinde, de urări, de zăngănitul clopotelor, de pocnituri ale biciului. Se umbla cu Moș Ajunul, cu plugușorul, cu sorcova, cu plugul tras de boi împodobit cu un brad în care se găseau pâini și panglici de culori diferite, iar țiganii umblau cu Vasilcă. Toți colindătorii erau îmbracați în costume populare.

Așa cum am menționat mai sus, aproape în fiecare gospodarie existau războaie de țesut. Pentru realizarea pânzeturilor din in, cânepă (pe care le cultivau), bumbac (pe care îl cumpărau), mătase (creșteau viermi de mătase) sau lână (în toate gospodăriile se creșteau oi) a covoarelor, macatelor, așternuturilor trebuia să existe și unelte specifice diferitelor faze existente înaintea țesutului propriu-zis: melița – folosită pentru înlăturarea părților lemnoase ale cânepei și inului, piepteni cu dinți de oțel pentru înlăturarea impurităților, urzitor – necesar așezării firelor textile în fâșii paralele montate în războiul de țesut pe suluri, răschetor – pentru depănarea firelor textile și de lână de pe fuse și gheme, realizându-se cănuri ce urmau a fi sau nu vopsite, vârtelnița – cu ajutorul căreia se depănau firele cănurilor pe mosoare din lemn sau pe țevi realizate din cucută, suveica – prin care se introducea firul în rostul urzelii, furcă și fuse pentru torsul lânii etc. Ultima etapă importantă era năvăditul – trecerea firelor prin ițe, după ce în prealabil se stabilise modelul ce urma a fi țesut pe covoare, macaturi, cuverturi (nu oricine se pricepea la năvădit, din care cauză, femeile care știau acest meșteșug erau foarte apreciate și căutate).

Pânzeturile din in și bumbac erau utilizate pentru confecționarea de ștergare (unele din ele erau puse pe pereți), de perdele, cămeși, ii, ițari (cioareci). Din țesăturile de borangic (mătasea naturală) se făceau marame și ii (de cele mai multe ori iile se făceau din pânza în care combinau inul cu borangicul). Țesăturile din lână erau utilizate pentru confecționarea de haine groase pentru iarnă iar prin împletitul lânii realizau ciorapi, pulovere, fulare, mănuși, fuste (catrințe). Erau și oameni mai pricepuți care confecționau cojoace și bunde iar alții, din pieile de porc, confecționau opinci.