Zeletin

Când a apărut satul Zeletin pe această moşie a Zeletinului este greu de precizat. Se poate face următoarea observaţie: dacă moşia exista, atunci trebuia să existe şi o aşezare pentru cei care o lucrau atât în folosul lor, cât şi al proprietarilor, ţinând seama de mărimea acestei moşii.

Se ştie că în Siliştea Zeletinului a existat o aşezare. Dovadă au fost săpăturile arheologice sumar efectuate după anul 1963. Atunci, în urma unor directive, s-a hotărât crearea unei plantaţii pomicole de stat (I.A.S.). În timpul lucrărilor de asanare şi de regularizare a pârâului Zeletin au fost descoperite urmele unei aşezări şi ale unui cimitir despre care se știa că trebuie să existe.

Impresionant a fost mărimea cimitirului: 200/60 metri, dar şi descoperirea unei şi mai vechi necropole. În urma săpăturilor au fost scoase la iveală schelete umane, unelte, arme, obiecte casnice, monezi din cupru şi argint etc. Cercetările din laborator au datat necropola ca fiind din secolele V-VII iar deasupra necropolei au fost descoperite schelete umane datate din secolele al IX – X, sit unic de altfel în zonă. Neobişnuite au fost două elemente: craniul foarte mare al unor schelete umane din necropolă în care puteau intra 5-6 litri apă şi mărimea foarte mare a cimitirului care a existat până la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Săpăturile efectuate au dus la descoperirea de: topoare din silex (rocă silicioasă foarte dură de culoare brună, cenuşie sau gălbuie), paftale, brăţări de alamă, vârfuri de suliţă din silex şi bronz, monezi din aramă şi argint, autohtone şi străine. Câmpul era presărat cu armuri şi coifuri din fier, provenind probabil de pe urma unor lupte, iar în unele morminte scheletul uman era îngropat împreună cu cel al unui cal.

În exteriorul cimitirului au fost descoperite vetre unde se fabrica bronzul cu resturi de aramă, securi de bronz, topoare din acelaşi metal, vase de lut, ziduri ale unor locuinţe. O parte din cele descoperite au fost trimise spre studiu la laborator, iar o altă parte au fost depozitate în casa tehnicianului Dumitru Diaconu, care coordona lucrările de înfiinţare a fermei pomicole. Un ordin venit ,,de sus”, dar şi un activist zelos au luat cele depozitate. Nu se ştie unde sunt, deoarece nu se găsesc în niciun muzeu din judeţ.

Dispariţia lor trebuie pusă pe seama conducerii I.A.S. Măgurele care coordona înfiinţarea noii ferme. Deschiderea unor cercetări arheologice ar fi întârziat lucrările începute, pe de o parte, și ar fi redus şi suprafaţa fermei, pe de altă parte.

Atestarea târzie a satului este determinată şi de faptul că aşezările locuite de moşneni apar târziu în documente şî numai atunci când se dorea ieşirea din devălmăşie.

Numele şî vechimea satului Poseşti sunt strâns legate de vechea localizarea a dispărutului sat Zeletin, ce se găsea pe cursul superior al pârâului cu acelaşi nume, loc numit astăzi ,,Siliştea Zeletinului”, situat pe partea stangă a drumului ce duce spre Starchiojd.

Ca origine, cuvântul Zeletin are o provenienţă slavă. ,,Zelen”, în limba slavă (D.G.Ph – 1972), înseamnă verde, verdeaţă. Ca semantică, aminteşte de lunca aproape continuă pe ambele maluri ale pârâului, de un verde bogat din primăvară până în toamnă. Primul document care menţionează moşia şi implicit satul Zeletin este hristovul din mai 1571, semnat de Alexandru Mircea Voievod. Este vorba de o simplă vânzare de pământ şi anume 6 funii pentru 6000 aspri. Ca vânzător apare Nuşa, fiica lui Buiac, iar cumpărători două grupe de fraţi din familii diferite. În prima grupă au fost trei fraţi: Neagoe, Topcea şi Cornea, iar în cealaltă doi: Naum şi Bucşe (Documentele Starchiojdului).

Al doilea document este hristovul lui Mihnea Turcitul din 15 iunie 1580, care însă nu s-a păstrat nici în original nici în copie. Documentul a fost inserat numai în rezumat într-o hotărnicie din 1820, relativă la 4 moşii: Bâtcani, Râncezi, Adânci şi Zeletin. Documentul autentifică lui Radu şi unui grup de 5 fraţi – Ştefan, Dobre, Oprea, Drăgani şi Neagoe – ,,să aibă moşii la Zeletin, prin semnele ce se arată anume”.

Al treilea document, datat 17 noiembrie 1582 și semnat de acelaşi Mihnea Turcitul, este de fapt o hotărâre domnească după o serie de vechi judecăţi. La această judecată au stat faţă în faţă, ca adversari, două cete. Una era formată din Prodea şi Manea din Ogretin, iar ca şi reclamanţi era o ceată condusă de ,,cinstitul dregător al domniei sale, jupân Necula, mare portar”. Hristovul se referă la încălcarea părţii de moşie a cetei marelui portar de către moşnenii din Ogretin care mutaseră pietrele de hotar în favoarea lor, conform hotărârii dată de Petru Basarab cel Tânăr (1559-1568) în actul de hotărnicie din 20 august 1562 cand se stabilesc ,,hotarele cele bătrâne”. Mihnea Turcitul a folosit procedura aşa zisă ,,lege peste lege” desemnând 24 de juraţi hotarnici care să cerceteze la faţa locului hotărârea lui Petru Voievod conform cu ce se stabiliseră cei 12 hotarnici trimişi de el la faţa locului. În consecinţă, cei 24 de hotarnici au reaşezat pietrele de hotar pe vechile locuri, ,,hotarele cele bătrâne”, stabilite în timpul domniei lui Petru Basarab cel Tânăr.

Este de remarcat şi întinderea deosebit de mare a aşa zisei moşii a Zeletinului din vremea hristovului. Ea se desfăşura pe cumpăna apelor, de la vărsarea torentului Valea Seacă de Cătina sau Valea Câinilor în pârâul Zeletin (actualul hotar între judeţele Prahova şi Buzău), până la obârşia Stâmnicului (Bătraneanca), apoi spre vest până în apa Drajniţei, a Ogretinului, Predealului Sărat, apa Lopatnei, în vârful Zboiului şi iarăşi în Valea Seacă a Cătinei, unde se încheia ocolnica acestei moşii. Din hristov se poate face comparaţie între mărimea moşiei Zeletin din 1582 şi ceea ce reprezintă astăzi această moşie. În 1582 moşia Zeletin cuprindea şi moşiile Bătrâni, Adânci, Târleşti şi parțial Jiveşti, dar şi unele suprafețe de pământ din moşiile Cărbuneşti şi Ariceşti.

În acelaşi timp, această ocolnică este şi o ieşire din devălmăşie, deoarece menţionează în final cum a fost împărţită:

,,Necula cu fraţii lui 1 funie, Dragomir şi Cazan funii 3, Stan fiul lui Braşov funie 1 jumătate, Manus cu fata lui Moş funie 1 şi Ştefan funie 1 şi Istrate funie 1 şi Stanciu funie şi jumătate şi Oprea şi frate-său şi Balea şi Tatul şi Nan şi Cernea Stanciul să ţie funii 4 jumătate. Şi de nimica să nu se clătească peste zisa domniei mele”.

Cea mai importantă informaţie care rezultă din acest hristov este aceea că ,,hotarele cele bătrâne” ale moşiei Zeletin au fost stabilite în timpul domniei lui Petru Basarab cel Tânăr, ceea ce ne conduce la concluzia că moşia Zeletin şi implicit, dispărutul sat Zeletin, exista la 1562.

Prezentăm integral Hristovul din 17 noiembrie leat 7091/1582 (Copie după hristovul cel adevărat care se găseşte la moşnenii din Zeletin):

,,Cu mila lui Dumnezeu, Io Mihnea Voievod şi domn a toată Ţara Românească, feciorul marelui şi prea bunului Alexandru Voievod. Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele cinstitului dregătorului Jupan Niculaii, mare portar şi fratâni-sau, lui Stan, feciorii lui Braşov şi Manuscăi, fata lui Moş, şi lui Dragomir cu frate-său Cazan şi Radului cu feciorii lui şi Balei cu feciorii lui şi lui Nan cu feciorii lui şi Stanciului cu frate-său şi lui Isteate cu frate-său Şopea şi cu feciorii lor, câţi Dumnezeu le va dărui, ca să le fie lor moşie la Zeletin, însă moşia ce au împresurat de Pordea şi Manea din Ogretin cu 12 boieri mai-naninte vreme, pentru că a fost a lor bătrână şi dreaptă moşie şi de moştenire.

Iar când au fost zilele răposatului Petru Voievod, iar Manea şi Prodea cu cetaşii lor din Ogretin, ei au fost mers înaintea răposatului Petru Voievod, de s-au plâns că i-au împresurat boierii din Zeletin, ce sunt mai sus zişi cu hotarul. Într-aceea răposat Petru Voievod au judecat pe dreptate şi pre lege şi au dat Prodii şi Manii cu cetaşii lor din Ogretin 12 boieri, iar Prodea cu Manea au mutat cu aceşti 12 boieri pietrele hotarului celui bătrân, ce au fost puse în zilele răposatului Basarab Voievod cel Tânăr şi aşa au fost luat moşia ce ieste mai sus zisă, Zeletinul.

Într-aceia, boierii Zeletinului ce sunt mai sus zişi, ei au venit de faţă înaintea domniei mele cu ogretinenii şi aşa pără boierii de la Zeletin, cum au fost împresurat ogretinenii cu acei 12 boieri. Într-aceea domniia mea am căutat şi am judecat, pre dreptate şi pre lege, cu toţi cinstiţii dregătorii domnii mele şi am văzut şi am cetit domnia mea şi cartea răposatului Basarab Voievod cel Tânăr ce au făcut pe hotarele cele bătrâne şi am adeverat domniia mea că au fost împresurat ogretinenii moşia Zeletinului.

Deci am dat domnia mea 24 de boieri la legea ogrătinenilor ce sunt mai sus zişi şi au mers cu acei 24 de boieri la hotarul ce au fost mutat boierii piatra ce au fost pusă de acei 12 boieri, de au pus-o unde au fost întâi, iar zilele răposatului Basarab Voievod cel Tânăr.

Şi hotarul să se ştie, de unde iaste şi până pe unde l-au pus acei 24 de boieri: din apa Zeletinului până la Valea Seacă şi până la obârşia Cătinii şi până în apa Stâpnicului, iar de acolia în sus pân obârşia Stâmnicului în vârful Lespezilor şi de acolia în măgura Schielui şi de acolea drept în Mai, la hotar, pă apa Drăjniţii, apoi în vârful lui Amin şi până în obârşia fâneţelor de în dreptul locului în cale în apa Ogretinului, până în Predealul Sării, în apă la Lopatina şi pe Lopatna în jos până în vârful Zboiului, deci în Valea Seacă. Şi au rămas Manea şi Prodea cu cetaşii lor de lege dinnaintea domniei mele.

Drept ceia, am dat domnia mea acestor mai sus zişi boieri din Zeletin ca să le fie lor moşie ohabnică întru moştenire. Însă să ştie care şî cât va să ţie: Nicula, mare portar cu fraţii lui 1 funie, Dragomir şi Cazan funii 3, Stan, fiul lui Braşov, funie 1 jumătate, Manuş ca fata lui Moş funie 1 şî Ştefan funie 1 şi Istrate funie 1 şi Stanciul funie jumătate şi Oprea cu frate-său şi Balea şi Tatul şi Nan şi Cornea şi Stanciul să ţie 4 funii jumătate.

Şi de nimica să nu se clătească, preste zisa domnii mele. Iată şi mărturii au pus domniia mea: jupan Ivaşco mare dvornic şi jupan Lăudat mare logofăt şi Dumitru spătar şi Constandin vistier şi Radul cămăraşul şi Danciul stolnic şi Gorţea paharnicul şi Măine mare postelnic şi ispavnic Ivaşco mare dvornic.

Şi s-au scris de Bunea logofăt, noiemvrie 17 leat 7091/1582. Io Mihnea Voievod.”

Referitor la mărimea vechii moşii a Zeletinului este de remarcat că, în Actul de aşezământ emis de judecătoria Vălenii de Munte la 15 martie 1851, hotarele moşiei sunt menţionate cu mult mai mari decât cele din hristovul din 1582. Actul de aşezământ a fost semnat pentru ,,curmarea gâlcevelor locuitorilor din satele Starchiojd, Chiojdul din Bâsca, Poseşti şi Bătrâni”. În prima parte a actului se menţionează că moşia Zeletin este curpinsă între ,,hotarul unguresc, apa Teleajenului, hotarul moşnenilor Cerăşeni, Râncezeni, apa Zeletinului şi hotarul Pâtârlagelui întocmai prin semnele cuprinse în ocolnica răposatului domn Petru Vodă ot leat 7073/1565” (Documentele Starchiojdului).

Ultimul document din secolul al XVI-lea care menţionează Zeletinul este cel din 30 iulie 1592 când s-au restabilit hotarele moşiei Şomoiaga. Şomoigarii, care îşi delimitaseră hotarul lor din moşia Zeletin, işi pierduseră ,,cărţile lor vechi strămoşeşti”. Celor doi reprezentanţi ai lor, Cazan şi Marin Sterpu-vistier, zeletinenii le-au adeverit în scris semnele despărţitoare de hotar din ocolnica Şomoioaga.

Cele patru documente din secolul al XVI-lea atestă existenţa dispărutului sat Zeletin, direct, în 1571 şi, indirect, în 1562. În același timp, cele patru documente conţin toponime şi hidronime care se folosesc şi astăzi după mai bine de 400 ani de la atestarea lor documentară. Iată-le în ordinea înscrierii lor în aceste documente: Zeletin, Ogretin, Valea Seacă, Stâmnic, Lespezi, Scheiul, Drăjniţa, Maiu, Anin, Predealul Sării, Lopatna, Zboiul, Şomoioaga, Merdeala, Groapa Păunului, Ursoaia, Păcura Roşie, Valea Plopului, Muchea Fetelor, Cremeniş.

În mod cert aşezările existente la sfârşitul secolului al XVI-lea au avut mult de suferit în urma luptelor pentru domnie între armatele polono-tătare conduse de Simion Movilă şi cea a lui Radu Şerban Basarab, viitorul domn. Armata polono-tătară a fost atrasă prin lupte de harţă de detaşamente conduse de fraţii Buzeşti pe valea Zeletinului, spre Ogretin şi Teişani, unde Radu Şerban Basarab îşi întărise poziţia de luptă. La Ogretin şi Teişani, Radu Şerban Basarab l-a învins pe Simion Movilă preluând domnia [13-14 septembrie 1602].

Prima menţiune a satului Zeletin în secolul al XVII-lea este zapisul din 7 mai 1615, zapis de danie al călugărului Spiridon pentru schitul ctitorit de el în satul Cătina cu hramul ,,Văvedenii Născătoare de Dumnezeu”. Printre martorii semnatari ai zapisului a fost şi ,,popa Simion ot Zeletin”. Satul este menţionat apoi la 21 decembrie 1618 într-o poruncă a lui Gavril Movilă Voievod care întărea vânzarea ocinei lui Danciu din Zeletin către Mihail din Târgşor şi Neagoe din Negoieşti. Printre aldămăşari figurează din Zeletin popa Simion şi Dragomir, fiul Mânzatului. La 27 aprilie 1629, a fost întocmită foaia de zestre a Sorei din Zeletin căsătorită cu Stan din Păcăleşti. În foaia de zestre se menţionează, printre altele, o suprafaţă de 400 de stânjeni în moşia Zeletin. În anul 1631, a fost emis actul de răscumpărare a unor ocine vândute vel vornicului Hrizea şi ieşirea din devălmăşie a lui Crăciun, Dumitru sin Necula, Topcea, Stanislav, Neagoe, Vlad şi Catrina. Actul este semnat de martori şi megieşi între care acelaşi popa Simion menţionat la 1615 şi 1618 şi Stanciu vătaf ot Zeletin.

La 26 mai 1684 Badea sin ot Posea din Zeletin făcea parte din 12 boiernaşi hotarnici pentru comasarea moşiei Drajna. Este primul act oficial care menţionează numele de Posea, nume care, conform tradiţiei locale, a dat mai târziu numele actualului sat, Poseşti. Tradiția locală spune ca au fost 9 familii de posari ardeleni dar nu precizează și de unde din Ardeal.

În 1844, I.A. Vaillent a publicat o lucrare documentar-istorică, ,,La Roumanie in Histoire”, un scurt istoric al localităților Ploiești, Bucov, Vălenii de Munte, Drajna și Posești. El scrie că în arhiva din timpul lui Mihnea Turcitul a găsit un document în care se menționează că primul Posea venit pe moșia Zeletinului a fost în anul 1510. Nu a publicat însă actul iar cercetările ulterioare făcute de alți istorici români nu au putut să demonstreze existența lui.

În anul 1692, Ion, fiul lui Stanciu Posea din Zeletin dăruia ,,dumnealui Mihai Cantacuzino vel spătar” 20 stânjeni din moşia sa din Zeletin care ,,având cu mult păs şi greutate de nevoile ce am avut asupră m-a căutat şi mi-a fost de folos”. Ion Posea preciza în actul de danie că stânjenii îi cumpărase de la ,,Antonia Vodă”, adică în vremea lui Antonie Vodă de Popeşti (1669-1672). Acest act evidenţiază prezenţa Posarilor în Zeletin cu cel puţin 30 ani înainte de 1692.

Mihai Cantacuzino a fost primul mare feudal care pătrundea cu acapararea în moşia Zeletin. La 11 februarie 1692 el cumpără cei 400 stânjeni menţionaţi la 1629, de la popa Ieremia din Păcăleşti ,,zestre de la soacră-mea Sora din Zeletin”. La începutul secolului al XVIII-lea marele spătar mai cumpără pământ în Zeletin: 50 stânjeni de la Dumitru fiul popii Albu şi 200 stânjeni de la Gheorghiţă, nepotul popii Simion. Cele două acte au fost emise la 15 iunie 1701, iar în acelaşi an, dar pe 18 octombrie, mai cumpără 90 stânjeni de la Dumitru Diaconu din Starchiojd, care avea stânjenii în Zeletin.

Stăpânirea Cantacuzinilor în Zeletin nu a durat mult timp. După 33 ani, la 1 noiembrie 1725, fiul spătarului, după nume tot Mihai, dar după rang biv vel comis, închina mănăstirii Văleni partea cantacuzină, neindividualizată încă, din moşia Zeletin ot sud Saac, în suprafaţă de 760 stânjeni. Mănăstirea Văleni avea deja proprietăți în moşia Zeletinului. Cumpărase de la popa Gorţea din Văleni o donaţie de pământ pe care acesta o primise din partea lui Neaga Crăciunescu pentru a fi pomenită conform ritualului bisericesc. Prin urmare preotul Gorţea nu şi-a ţinut promisiunea făcută şi a vândut acest loc mănăstirii.

Mănăstirea Văleni a fost ctitorită în anul 1680 de clucerul Hagi Stoiancu și soția sa. Ea depindea de Mănăstirea Cotroceni și, din 1684, a fost închinată Mănăstirii Iviriului de la Muntele Athos. Înainte de donaţia lui Mihai Cantacuzino, mănăstirea cumpărase de la Rusman sin Stanciu Posea a treia parte dintr-o funie pentru 4 taleri şi 12 bani. Cumpărarea s-a făcut la 20 aprilie 1725. Odată ce s-a văzut stăpân pe un însemnat număr de stânjeni, dar pe care îi stăpânea în devălmăşie, egumenul Gherasim al mănăstirii a cerut alegerea acestor stânjeni într-o singură bucată, adică îi comasa şi îi despărţea de restul moşiei ce mai rămăsese moşnenilor. La 15 iunie 1735, Grigore II Ghica va semna actul întocmit de 12 boiernaşi din zonă, prin care mânăstirea își forma moşie separată în Zeletin.

La 18 octombrie 1735, aceeaşi mănăstire mai adaugă 171 stânjeni de la Florea spătarul din Râncezi şi fraţii lui, precum şi pământurile zălogite ale unui Nedelcu tot din Râncezi, astfel că, în scurt timp, mănăstirea va deveni cel mai mare proprietar în Zeletin până la secularizarea averilor mănăstireşti din 1863. Moșia, numită Cotroceanca, va intra în posesia statului în urma Legii rurale din 1864, va fi cadastrată și aici vor fi împroprietăriți clăcașii (cu despăgubire) în conformitate cu prevederile legii. Vor fi împroprietăriți și vor deveni proprietari locuitori din Poseștii-Pământeni, Poseștii Ungureni, Nucșoara, Valea Plopului și Râncezi.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea se conturaseră mai multe grupuri divergente şi contradictorii care purtaseră multe judecăţi până în divanul domnesc, cu privire la stăpânirea pământurilor. Divergențele erau intre două cete: ceata Posarilor și ceata Sersarilor (conform documentelor, sersarii au apărut în Zeletin în prima parte a sec. al XVIII-lea cu cel puțin 60 ani după posari).

Înţelegând că trebuie să pună capăt acestor necontenite neînţelegeri, voievodul Constantin Mavrocordat a dispus ca patru mari boieri şi alţii mai mici, echivalând cu 88 de boiernaşi, să rezolve această necontenită ceartă (1746). Hotarnicii au citit toate actele prezentate, le-au analizat şi pe baza lor au întocmit hotârnicia Zeletinului. Întrucât ocolnica din vremea lui Mihnea Turcitul a fost luată de bază, cei 88 de boiernaşi au măsurat atât Zeletinul cât şi moşia Bătrâni şi au găsit 2257 de stânjeni în Zeletin şi 500 de stânjeni în Bătrâni. Au socotit, pentru nevoile specifice, 17 funii, fiecare funie având 162 stânjeni. Pentru cei 2257 stânjeni ai moşiei Zeletinului au hotărât astfel: au ales 1014 stânjeni mănăstirii Văleni către Ogretin, răzorindu-se cu moşia Filipeştilor şi a moşnenilor din Râncezi. Pe mijlocul moşiei au ales şi au hotărât cu pietre de hotar 550 de stânjeni pentru moşnenii Posari. Apoi au ales 121 stânjeni cumpărătorilor Mihăieşti, Petre-postelnicul şi Neagoe-clucerul, între moşia Posarilor şi moşia Bătrâni. La sud de Mihăieşti, au desemnat tot prin comasare, 49 de stânjeni lui popa Neagu, 202 stânjeni lui popa Gheorghe şi fratelui său Tudor, lui Dumitru Macovei 40 stânjeni, Matei şi Balea Sersea 81 stânjeni şi fiilor lui Ion Şelaru 41 stânjeni. S-au mai găsit 159 stânjeni şi ,,n-am avut pe a le cui nume de moşneni să-i îmbrăcăm şi să-i numim fiindcă sunt înstrăinaţi şi rătăciţi prin ţară”. Ei au încredinţat cei 159 de stânjeni spre administrare cetei de moşneni a lui Matei Sersea şi feciorilor lui Ion Şelaru. Matei este strămoșul actualilor familii Sersea iar Balea este strămoșul Popeștilor-Lungești.

Pe teritoriul moşiei Zeletin, la 1746 când a fost semnată hotărnicia, existau 3 sate: Zeletin – cel mai vechi, care în curând va fi demolat, al doilea ,,La Vârf” unde se găseau Sersarii şi un al treilea mai la sud, în ,,siliştea nouă”, adică pe vatra actualului sat Poseşti Pământeni, unde deja exista o biserică la 1745.

Aceeaşi hotărnicie menţionează pentru prima dată numele familiei Sersea, familie care prin acţiunile adresate către Divanul domnesc, va duce la distrugerea satului Zeletin. Sersarii, greci de origine din Xeres, au intrat în moşia Zeletin prin moştenirea unei suprafeţe de pământ de la ,,moşul dinspre mamă”. Este posibil ca ei să-l fi ajutat cu bani pe voievodul Grigore Ghica II, dar și pe alți domnitori fanarioți, să-şi cumpere domnia, iar aceștia, ca recompensă, vor face ca pământurile posarilor să fie lăsate sersarilor. În același an, 1746, după semnarea actului de hotărnicie, Constantin Posea și Drăgan Posea cheamă în judecată pe Matei și Ilie Sersea pentru încălcarea hotarului dar vor fi trimiși la ocnă din porunca domnitorului Constantin Mavrocordat.

In 1749, Grigore II Ghica cere Posarilor să cedeze 120 stânjeni Sersarilor contra unei sume de bani. Posarii s-au prezentat în divanul domnesc arătând prin acte că ei sunt stăpâni pe aceşti stânjeni şi nu-i cedează. La 18 mai 1750 Grigore II Ghica a poruncit ca toate pământurile posarilor să fie date sersarilor contra unei sume de 60 taleri. A luat înscrisurile Posarilor şi le-a dat Sersarilor, dar, cea mai abuzivă şi cea mai gravă măsură a fost ,,să li se spargă şi casele de pe moşie şi ei să se mute aiurea”. Satului i s-a dat foc, și atunci, în 1750, a rămas siliştea dinspre Bătrâni goală, satul Zeletin de aici spărgându-se iar posarii intrând în diaspora. Unii au ajuns a se aşeza prin satele de pe Valea Buzăului (mai ales la Nehoiu), pe valea Bâscii Roslii (Rusli). Alţii s-au aciuiat în Ogretin, Nucşoara sau Valea Anii.