ANGHEL CONSTANTIN. Comuna Posești - Aspecte fizice și socio-economico-geografice. Universitatea din București, Facultatea de Geografie, 2013
Anul 1750, 18 mai – o poruncă nedreaptă și nemaiîntâlnită a lui Grigore II Ghica a însemnat dispariția unui sat dar și apariția unuia nou. Cu excepția Posarilor, ceilalți locuitori ai Zeletinului s-au așezat pe cursul pârâului Zeletin la intrarea acestuia în zona de chei. Tot atunci au fost obligați să se mute și locuitorii din ,,Siliștea Nouă” situată mai aproape de zona de chei, dar tot în Poiana Zeletinului. Se formaseră deja două mici așezări: una la intrarea în zona de chei și a doua ,,La Vârf”, unde locuiau sersarii și unde primul dintre ei, Matei Sersea, a ridicat actuala biserică de lemn, între anii 1730-1732.
De ce noul sat s-a numit Posești rămâne un mister deoarece posarii intraseră în diaspora. Cel mai probabil este faptul că rămăseseră în noua așezare multe rude de ale lor, în special de sex feminin, căsătorite cu oameni care nu au fost obligați să plece, dar și tineri posari, deoarece numele Posea s-a menținut în noul sat format. De aici a ramas expresia ,,rudele posarilor” și până la numele noii așezari de Posești nu a mai fost mult. O altă variantă, mult mai plauzibilă, este aceea că în Zeletin, până când acesta să dispară în 1750, se folosea deja toponimul satul Posarilor, ei fiind dominanți ca număr și cu pământ în suprafață mai mare decât oricare dintre ceilalți moșneni locuitori ai Zeletinului.
Această hotărâre abuzivă a lui Grigore II Ghica va declanşa timp de aproape 100 de ani o serie de procese între urmașii Posarilor şi Sersarilor. Posarii n-au recunoscut niciodată că au primit de la Sersari răscumpărarea celor 120 de stânjeni, adică 60 de taleri.
Jalbele Posarilor către domnie n-au avut succes. La 28 ianuarie 1765 Ştefan Racoviţă semnează anafora prin care respingea jalba posarilor, poruncind ca actele prezentate de aceştia să fie arse, iar unii dintre ei să fie trimişi la ocnă.
Nici acţiunile din 25 aprilie 1825 şi din 6 decembrie 1841 n-au avut succes, respingerea fiind argumentată prin faptul că posarii nu au prezentat nici un fel de act (nici nu mai aveau cum pentru că li se arseseră din poruncă domnească) prin care să infirme hotărâri domneşti mai vechi.
Procesele dintre Posari şi Sersari au determinat deci distrugerea unui sat vechi, Zeletinul, dar şi apariţia unuia nou ce se va numi Poseşti. Prima menţiune a denumirii noului sat, Poseşti, este din 24 iunie 1779, când a avut loc un proces între ,,Serseştii ot Poseşti” şi Mănăstirea Văleni. Satul este menţionat şi în 1788 în ,,Memoriile” generalului Bauer. Pe harta austriacă din 1790, satul Poseşti este prezentat în două vetre sau silişti, una la aproape 700-800 m spre nord-est de şosea, către Pripor – cătunul ,,La Vârf” şi o alta, de două mai extinsă, dar numai la vest de şosea către Valea Stupinii, ceea ce ar prefigura Poseştii Pământeni.
Aşa cum am menţionat, ,,La Vârf” a fost locul unde îşi aveau vatra Sersarii. Antipatia reciprocă dintre Posari şi Sersari a făcut ca ultimii să nu fie primiţi să locuiască nici în fostul Zeletin şi nici în noua vatră, viitorul Poseşti, decât mult mai târziu. ,,La Vârf” Matei Sersea a ridicat o biserică din lemn, cu hramul ,,Sfinţii Voievozi” (declarată monument istoric). Nu se cunoaşte când a fost ridicată, probabil după 1730. Pe singurul mormânt din pronaus, al lui Matei Sersea, se află pomelnicul acestuia datat ,,aprilie 22 leat 7291 (1783)”. A existat o controversă privind inscripţia din partea de sud a bisericuţei, distrusă parţial. Inscripţia de pe bârnă este datată ,,Leat 1793 fevruarie 17, din zile le luminătului domn Constantin voievod şi s-au pristăvit robul lui Dumnezeu Soare” leat 72”. Inscripţia era mai lungă, dar cu ocazia măririi spaţiului pentru fereastră s-a tăiat din bârnă.
Biserica ,,Sfinţii Voievozi” este un monument de arhitectură asimetric, de plan dreptunghiular simplu şi cu absidă nedecrosată. Lipsa pridvorului şi a clopotniţei este asociată cu ancadramente crestate cu grijă, atât la uşa de la intrare, cât şi la intrarea în naos. Traseul neregulat precum şi unele neîndemânări ale construcţiei atestă mâna unui meşter nespecializat, căruia i se atribuie şi neobişnuita unduire a streşinii pe latura de vest pentru adăpostirea intrării.
Biserica veche din Poseştii Pământeni, menţionată ca existând în 1745, nu mai există. În documente se menţionează că în anul 1824 a fost contruită o biserică din lemn cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, pe locul actualei biserici din centrul satului. Noua biserică a cărei construcţie a început în 1904, a fost ridicată fără ca biserica veche din 1824 să fie dărâmată, zidurile sale din cărămidă şi piatră cuprinzând în interior pe cealaltă, cu acordul epitropului Gheorghiţă Sersea şi de comun acord cu organele şi autorităţile componente, deoarece trebuiau oficiate şi slujbele religioase. După terminarea noii construcţii (preot era Radu Eufrosin) biserica veche din interior a fost demolată.
Odată cu începutul secolului al XIX-lea, documentele referitoare la satul Poseşti, dar şi la celelalte sate ale comunei sunt mult mai numeroase.
O statistică prezentată de N.I.Simache (fără a preciza însă şi sursa), arată că în 1815 în Poseşti existau 25 de familii. Suspiciunea în legătură cu corectitudinea cifrelor este dată de informațiile statistice din Catagrafiile din anii 1831 şi 1838. Dacă se face o comparaţie între creşterea demografică dintre anii 1815-1831 şi 1831-1838 se constată că populaţia satului a crescut cu 600% în 15 ani şi a rămas constantă între anii 1831-1838, adică timp de 7 ani. Este posibil ca cifra dată de N.I. Simache să se refere doar la Poseștii Pământeni și nu, precum catagrafiile din 1831 și 1838, unde datele statistice includ la Poseștii Pământeni și actualele sate Bodești, Merdeala, Valea Stupinii și Valea Plopului.
Catagrafia din 1831 arată că în Poseştii Pământeni erau 130 familii de la care trebuiau să se adune 1950 lei capitaţia pe jumătate din anul 1831 şi 3900 lei pe întregul an 1832. În afară de aceste 130 de familii dajnice, în sat mai existau şi 15 familii nedajnice. Catagrafia, distrusă în al doilea război mondial în urma bombardamentelor, a fost refăcută în parte de cercetătorul Ion Donat. Acesta a extras din ,,obşteasca catagrafie”, pentru anul 1831, următoarele date pentru Poseştii Pământeni: 148 familii şi 30 holtei ,,feciori de muncă”, iar moşia era stăpânită de Mănăstirea Vălenii de Munte, logofeteasa Catinca Bărcănescu, stolnicul Petrache Perieţeanu şi megieşii.
Catagrafia din 1838, ultima de fapt, prezintă pentru Poseştii Pământeni următoarea situaţie: numărul de familii – 163 cu o populaţie de 613 locuitori. Dintre aceştia 274 bărbaţi şi 339 femei; 262 erau copii sub 14 ani şi 351 erau adulţi. Un număr de 42 de familii erau moşneni, iar 121 de familii erau clăcaşi. Cât priveşte capitaţia situaţia era următoarea: 138 erau birnici, 7 iertaţi, 12 scutiţi şi 6 patentari. Referitor la meserii: 109 erau agricultori, 44 cărăuşi, un şindrilar, un rotar, 2 fierari, un boiangiu şi un croitor. Locuitorii satului deţineau: 197 cai, 324 boi, 261 vaci, 403 oi, 151 capre, 235 porci, 33 stupi. Dintre pomii fructiferi majoritatea erau pruni, 10147, şi numai 159 erau alţi pomi fructiferi.
La 1 decembrie 1838 a fost înfiinţată prima şcoală comunală din Poseşti. Primul învăţător a fost Enache Dumitru, înlocuit la 6 octombrie 1839 cu Ioniţă Salaoreanu din Nucşoara. În 1842 se menţiona către Eforia Şcoalelor că în Poseşti există ,,şcoală săvârşită”. Şcoala avea pereţii din nuiele acoperite cu pământ (pomesteală, ciamur), iar camerele aveau următoarele dimensiuni: 4,6X3,2; 2,2X2,2; 2,2X2,2. Şcoala a fost închisă în 1848 şi redeschisă în 1857, învăţător fiind acelaşi Ion Salaoreanu. Ea a fost construită pe actualul teren unde astăzi se află discoteca (fostul cămin cultural) şi biblioteca comunală. Între anii 1937-1942 a fost construită o nouă şcoală, una dintre cele mai mari din zonă, cu sprijinul Casei Regale. Avea 4 săli de clasă, fiecare cu dimensiunile 8,5X5,5. A ars într-un puternic incendiu în 1975.
La 25 iunie 1848 obştea locuitorilor de toate clasele, târgurile, comunele şi oraşele plaiului Teleajen atestau buna purtare a lui N. Homorâceanu pe timpul cât fusese subcârmuitor şi cereau guvernului provizoriu să-l repună în funcţia avută. Printre cei 135 semnatari se afla şi Enache Sersea ot Poseşti. În anii următori N. Homorâceanu va deveni unul din cei mai mari proprietari în moşia Zeletin ajungând să stăpânească mai bine de o treime din suprafaţa acesteia.
În anul 1863 noua lege administrativă a consemnat apariția comunelor. Astfel, s-a inființat comuna Posesti, iar satul Poseștii Pământeni a fost desemnat sat coodonator și al satelor Poseștii Ungureni, Bodești, Merdeala, Valea Stupinii și Valea Plopului. În prima harta topografică a României din 1864 – Harta lui Szatmary, satul este scris Posșeci pământeni (cu literă mică).
Legea rurală din 1864 a dus la secularizarea moșiei Mănăstirii Cotroceni și împroprietărirea celor indreptățiți din Poseștii Pământeni și Ungureni, Valea Stupinii, Râncezi și Nucșoara.
În 1872 DTSR menţionează comuna Poseşti din Plaiul Teleajen având în componenţă satele Poseşti-Pământeni, Poseştii Ungureni, Bodeşti şi Valea Plopului şi cu o populaţie de 1400 locuitori. M.D.G.R. din 1897 precizează aceeaşi componenţă a comunei, cu o populaţie totală de 2030 locuitori şi 493 case de locuit. Se preciza că 279 de locuitori erau ştiutori de carte. În 1899 112 copii frecventau şcoala.
În 1908, în baza legii de organizare judecătorească, a luat fiinţă în Poseşti Judecătoria rurală, care a funcţionat până în 1930, când atribuţiile sale au fost preluate de Judecătoria populară mixtă din Vălenii de Munte.
La începutul secolului al XX-lea marii proprietari în Zeletin erau: lt. Cristian Homorâceanu, Felicia Homorâceanu, Smaranda Homorâceanu și Dinu Pretorian. Reforma agrară din 1921 a dus la concesionarea acestor moșii și împroprietărirea (fără despăgubire) celor ce se încadrau, conform legii.
Din arhiva fostei judecătorii, arhivele prahovene păstrează 530 de acte dintre anii 1908-1930 privind relaţii agrare, înfăptuirea reformei din 1921, exproprieri de moşii, lucrări ale comisiei de împroprietărire din comunele Bătrâni, Cărbuneşti, Ceraşu, Ogretin, Râncezi, Starchiojd şi Târleşti. De asemenea, conţin date privind constituirea băncii populare din Poseşti, ,,Ţăranul”, înființată în anul 1910 pe locul unde astăzi există cladirea cu două etaje în care a funcționat un magazin universal, iar în 1937 s-a inființat cooperativa de aprovizionare ,,Zeletinul”, clădire care era situată lângă banca ,,Țăranul”.
Poseştenii au plătit un tribut greu în timpul primului război mondial (1916-1918). În amintirea celor căzuţi pe front, mai ales la Dragoslavele, Mateiașu, Sălătruc, Răzoare, a fost ridicat un monument realizat de sculptorii Gh. Bilan şi E. Meureanu, prin subscripţie publică. Monumentul este amplasat vis-a-vis de Căminul Cultural și are o înălţime de circa 4 m.
Pe faţada principală sunt montate două reliefuri din bronz, unul sub celălalt, care o înfăţişează pe zeiţa Victoria, ţinând într-o mână o sabie, iar în cealaltă o trompetă şi o scenă din atacul executat de Regimentul 32 ,,Mircea” la Mărăşeşti, din care au făcut parte și cei înrolaţi dintre poseşteni.
Pe frontispiciu este înscrisă următoarea dedicaţie ,,Eroilor din comuna Poseşti morţi pentru întregirea neamului în războiul mondial din 1916-1919”.
Pe lateral, în marmură neagră, sunt încrustate numele celor căzuţi pe front în acest război de întregire, dar şi numele eroilor căzuţi în războiul de neatârnare (F. Tuca, M. Ciociu – ,,Monumente ale anilor de luptă şi jertfe”, Ed. Militară, Buc., 1983).
Între anii 1937-1942 în zona centrală din Poseștii Pământeni au fost construite, prin munca obștească a locuitorilor din comună și prin voluntariatul Societății Studențesti Regale (numai pentru școală), următoarele instituții: actualul sediu al Primăriei, Căminul Cultural (actuala discotecă), Biblioteca (alipită de Căminul Cultural) și fosta Școală Generală, construită în stil neo classic, o mândrie a poseștenilor, fiind considerată la vremea respectivă, cea mai frumoasă școală dintre toate cele existente în comunele vecine, care, așa cum am mai menționat, avea 4 săli de clasă (una fiind folosită și pentru anumite festivitați, mai ales serbările școlare, având în interior o scenă special construită), o cancelarie și o sală pentru material didactic.
Mai multe personalităţi şi-au avut originea în Poseşti: arhitectul Anghel Marcu (1921-2000), autorul restaurării şi modernizării Fabricii de Postav Azuga (1960), construcţia Căminului Cultural din Dragalina (Călăraşi) şi colaborator la restaurarea zonei Curtea Veche, a Hanului lui Manuc şi a Hanului cu Tei din București; Ion I. Stănescu, profesor şi ofiţer de carieră până la gradul de maior, autor al monumentului eroilor din Ismail (Basarabia – 1930); Gheorghe Eufrosin, profesor şi director la Liceul Petru şi Pavel din Ploieşti; Ion Obrocea, fost primar al Ploieştiului; Alexandru Mănescu, fost decan al Institutului Facultatea Hidrotehnica Bucureşti.
Drumul Teleajenului (numit şi Calea bătrână sau Drumul mare de plai) a avut peste timp, un mare rol comercial, militar şi strategic. Atestat încă din 1486, comparativ cu cel de pe Valea Prahovei – 1781, drumul se continua de la Vălenii de Munte spre Teişani, apoi spre Valea Drajnei, peste câmpia Stăneştilor la Slon şi, de aici, peste Muntele Craiului, prin pasul Tătarului, spre Valea Buzăului superior spre Prejmer, de unde intra în Ţara Bârsei. Cât timp a fost principala legătură între Ţara Bârsei şi Bucureşti, Drumul Teleajenului a contribuit la dezvoltarea economică a zonei până la finele secolului al XIX-lea.
Această dezvoltare economică a fost afectata negativ, dintr-o întâmplare, din nimic:
,,La 1867, prinţul Carol I cutreiera ţara să îşi caute un loc la munte pentru un locaş de vară. A venit şi pe valea Teleajenului care i-a plăcut foarte mult. În plus avea un drum mai lung, dar mai uşor prin Săcele, la Braşov. Într-o dimineaţă când să plece de la Văleni spre Cheia, să vadă locul ales (înaintea sa fuseseră experţii) şi toată lumea era gata de plecare, un mic proprietar care era pe un cal splendid se tot în vârtea în jurul Prinţului ca să-şi arate calul. Deodată, calul acestuia atinse pe cel al MS făcând ca proaspătul domn să cadă de pe cal luxându-şi piciorul. A fost obligat să zacă la Văleni trei zile. A fost socotit un ,,semn rău” şi deci a renunţat la călătorie, alegând apoi Sinaia”.
S-a pierdut astfel şansa unei dezvoltări economice superioare a localităţilor situate în lungul Teleajenului superior dar și a localităţilor învecinate așa cum au devenit localitățile de pe Valea Prahovei și din zonele limitrofe care au profitat din plin de construirea la Sinaia a Complexului regal de la Peleș, care cuprinde Castelul Peleș (reședința regelui), Pelișorul (resedința reginei) și Foișorul.
