ANGHEL CONSTANTIN. Comuna Posești - Aspecte fizice și socio-economico-geografice. Universitatea din București, Facultatea de Geografie, 2013
Satul este aşezat în partea de nord-vest a comunei. Denumirea localităţii poate fi raportată la diminutivul substantivului ,,nucă”, fructul arborelui fructifer binecunoscut acestor regiuni, cum este și aceasta care a apărut şi s-a dezvoltat la poalele Dealurilor Leurdeanu, Posada şi Zamura, într-un fund de vale, unde izvorăşte pârâul cu acelaşi nume de sub Șeaua Spânzurătorilor. Altă variantă ar fi ca numele să provină de la arbustul ,,nucşor” ale cărui seminţe aromate sunt folosite drept condiment. După Tiktin denumirea vine de la ,,codroş”, pasăre cântătoare insectivoră, de mărimea vrabiei, cu penajul cenuşiu închis-albăstrui, cu coada ruginie şi o pată albă sub bărbie la mascul, iar femela cafenie. În limbaj popular această pasăre migratoare se mai numeşte ,,nucşoară’’.
Înclinăm să credem că prima variantă este cea corectă, deoarece în catagrafia din 1838, după pruni, nucul este al doilea pom fructifer ca număr şi, în acelaşi timp, numărul nucilor este mai mare decât în oricare alt sat al actualei comune.
Prima atestare documentară a satului este în zapisul din 8 octombrie 1777, prin care Ion sin Bucur din această localitate confirmă că şi-a luat partea moştenită de la părinţi, separată de cea a fratelui său Cernat pe care o vinde lui popa Tănase ot Râncezi.
Oricum, satul s-a format prin aşezarea unor clăcaşi, majoritatea din Ardeal, pe moşia Mănăstirii Văleni, închinată Mănăstirii Cotroceni. Administrarea moşiei era asigurată de călugării de la Schitul Sf. Nicolae de pe Valea Râncezilor. La acest schit exista şi o şcoală grecească. Mănăstirea Văleni a reuşit, începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVII-lea, să stăpânească o suprafaţă întinsă, pământ provenind fie din donaţii, mai ales de la vel comis Mihai Cantacuzino, fie prin cumpărare. La 1746, din cei 2257 de stânjeni ai moşiei Zeletin, mănăstirea stăpânea 1014 stânjeni în mai multe locuri drept pentru care a cerut și obținut comasarea. După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 schitul s-a ruinat, astăzi nemairămânând decât numele – ,,La Schit”.
Eufrosin Poteca, marele iluminist, s-a născut în Nucşoara la 10 decembrie 1785 fiind fiul lui Dumitru Potecașu – vameș și paznic la Corduna (vamă) – trecătoare în apropiere de Chiciura (Măneciu). Se pare că a fost elev la şcoala grecească de la Schitul Sf. Nicolae din Nucșoara, iar în 1812 este primit la şcoala grecească Schitu Măgureanu din Bucureşti, ca urmare a recomandării boierilor Filipeşti din Drajna, el fiind un elev silitor și cu o inteligență sclipitoare. Tot atunci, îmbracă şi haina de călugăr primind numele de Eufrosin în locul numelui Radu. Între 1816-1818 este profesor la Schitu Măgureanu, iar din 1819 devine profesor de geografie la şcoala Sf. Sava, ambele din București. În 1820 pleacă în străinătate, mai întâi ca bursier la universitatea din Pisa (1820-1823) şi la Paris (1823-1825).
Din însemnarile sale autobiografice reiese că știa 4 limbi străine: greaca, latina, italiana, franceza și că studiase geografia, istoria, logica, filozofia, fizica, dreptul (știința legilor) și, cum declara ,,peste toate teologia”.
Această mărturie a fost determinată de nereușita lui la o alegere de episcopi din august 1850, când ,,s-au ales alții… cari nu s-au străduit a învața mai nici carte rumânească bine, necum altceva…”.
În 1825 revine la Colegiul Sf. Sava, unde inaugurează cursul de istoria filozofiei. Devine profesor de filozofie, geografie şi religie.
A susținut idea renașterii sociale și naționale a poporului român prin cultură, stăruind asupra înființării de școli în limba română, prin cuvântările rostite în calitate de decan de vârstă al profesorilor de la Sf. Sava, în fața domnitorului Grigorie Dimitrie Ghica cu prilejul sărbătorilor din anii 1826 și 1827. Datorită epidemiei de ciumă din 1828 se inchid școlile iar Poteca pleacă la Pesta de unde revine în 1829. A fost demis în anul 1830 de generalul Kiseleff din postul de profesor la Sf. Sava iar în 1832 este trimis ca egumen la mănăstirea Gura Humorului într-un adevărat exil la 15 poște de capitală, consecință a radicalismului ideilor sale și a adâncirii conflictului cu ,,vrășmașul omenirii”, mitropolitul Grigore.
În martie 1846 depune 1200 galbeni împărătești cu dobandă de 120 galbeni pe an din care să se întrețină doi bursieri la colegiul Sf. Sava. Suferea de ,,năduf“ și de ficat iar la sfârșitul anului 1847 se îmbolnăvește de holeră. Își revine la sfârșitul anului 1849, dar va avea o mare supărare constatând furtul a 5000 de galbeni lasați în arhiva mitropoliei. După dovedirea hoțului (Isaia, economul mitropoliei), Poteca dăruiește acești bani prințesei Elisabeta Știrbei pentru un pension de fete.
Nu va uita satul în care s-a născut şi va face o donaţie de bani pentru construirea unei biserici. În 1840 a venit la Nucşoara pentru a asista la târnosirea bisericii. Va pleca nemulţumit, deoarece din suma dată, prea puţini bani au fost folosiţi pentru biserică ,,mulţi dintre ei irosindu-se fără rost în alte scopuri” şi nu va mai reveni niciodată în Nucşoara. Biserica este una din cele mai vechi construcții din sat, având hramul ,,Sfânta Treime”. În pisania bisericii se arată că a fost ridicată ,,prin osârdia nucşorenilor şi a egumenului Eufrosin Poteca, născut în satul acesta”. Pe frontispiciul bisericii, Eufrosin Poteca a pus să se graveze inscripţia: ,,Biserică sînt eu cinstită/ Pentru slava lui Dumnezeu zidită/ Alexandru Ghica domnind/ Chesarie episcopând (Anul 1840)”. Biserica a fost reparată în 1895. Prin testament, după moartea sa la 10 decembrie 1858, va lăsa 100 galbeni şcolii de la Nucşoara.
Pe harta austriacă din 1790 satul nu apare. Analele din 1815, menţionate de N. I. Simache, arată că în Nucşoara erau 18 familii. Catagrafia din 1831, pentru Nucşoara, prezintă următoarele date: satul avea 71 familii şi 9 holtei. Moşia era stăpânită de Mănăstirea Văleni şi de megieşi. Pe harta rusă din 1835 Nucşoara apare cu 87 de gospodării. Catagrafia din 1838, mult mai completă, menţionează că în Nucşoara erau 86 familii, din care 179 erau bărbaţi şi 183 femei; dintre cei 362 de locuitori, 151 erau copii sub 14 ani şi 211 adulţi. Din cele 86 de familii, 14 erau moşneni şi 72 clăcaşi, 73 erau birnici, 10 iertaţi şi 3 scutiţi. Toate cele 86 familii erau agricultori şi deţineau 16 cai, 92 boi, 114 oi, 42 capre, 65 porci, 4590 pruni şi 3222 alţi pomi fructiferi, majoritatea fiind nuci. Pe harta rusă, 1853/53, Nucşoara este trecută în categoria satelor mari cu 87 de familii. Satul apare în Harta lui Szatmary scris sub denumirea Nucusoru.
Din prima jumătate a secolului al XIX-lea se găseşte în Nucşoara o fântână, cu ghizduri din bârne de lemn de stejar, îmbinate în ,,coadă de rândunică”.
O altă personalitate ridicată din rândul nucşorenilor a fost învăţătorul Opriş Tănăsescu (1807-1899). Şi el, fiu de ţăran, a urmat cursurile seminarului din Buzău, dar nu l-a atras profesia de preot, motiv pentru care intră în şcoala condusă de D. Almăşanu din Vălenii de Munte. În 1843, la 18 noiembrie, este numit învăţător la Măneciu şi după un scurt timp subrevizor pentru plaiul Teleajen. În 1847 este desemnat de D. Almăşanu la Văleni ca ajutor. Închiderea şcolilor publice în 1848 şi arestarea mentorului său l-au determinat să înfiinţeze o şcoală particulară. În 1857, când sunt redeschise şcolile, Eforia Şcoalelor îl numeşte dascăl şi revizor al şcolilor săteşti din Prahova.
Legea rurală din 1864 adus la împroprietărirea clăcașilor nucșoreni și râncezeni (cu despăgubire) pe pământurile Mănăstirii Cotroceni, secularizate în 1863.
Până în 1863 comuna s-a numit Nucşoara. Reorganizarea administrativă din 1863-1864 a dus la subordonarea sa la satul Râncezi, cele două sate formând comuna Râncezi, iar DGJ Ph (1897) consemnează că Nucşoara avea 803 locuitori faţă de cei 963 din satul Râncezi.
În anul 1896 sunt împroprietăriți în Nucșoara un număr de 20 nucșoreni și râncezeni pe moșia statului – fostă Cotroceanca. Astfel a apărut un nou sat, Broasca, situat în zona de intersecție a drumurilor spre Starchiojd și Posești. Satul va ,,dispărea” la scurt timp fiind încorporat în Nucșoara.
Şcoala a fost înfiinţată în 1838 şi deservea şi copiii din satul Râncezi. Primul învăţător a fost Teodor Popescu. Lista trimisă Eforiei Şcoalelor din 1842 arată că în Nucşoara exista şcoală proprie ,,săvârşită” făcută din bârne de lemn. Şcoala avea următoarele dimensiuni 5×3,4m; 2,4×2,2 şi 2,4×2,4. În 1861, când şcoala a fost redeschisă, învăţător a fost numit Opriş Tănăsescu.
