Istorie old

Anul 1750, 18 mai – o poruncă nedreaptă și nemaiîntâlnită a lui Grigore II Ghica a însemnat dispariția unui sat dar și apariția unuia nou. Cu excepția Posarilor, celalți locuitori ai Zeletinului s-au așezat pe cursul pârâului Zeletin la intrarea acestuia în zona de chei. Tot atunci au fost obligați să se mute și locuitorii din ,,Siliștea Nouă” situată mai aproape de zona de chei, dar tot în Poiana Zeletinului. Se formaseră deja două mici așezări: una la intrarea în zona de chei și a doua ,,La Vârf”, unde locuiau sersarii și unde primul dintre ei, Matei Sersea, a ridicat actuala biserică de lemn, între anii 1730-1732.

De ce noul sat s-a numit Posești rămâne un mister deoarece posarii intraseră în diaspora. Cel mai probabil este faptul că rămăseseră în noua așezare multe rude de ale lor, în special de sex feminin, căsătorite cu oameni care nu au fost obligați să plece, dar și tineri posari, deoarece numele Posea s-a menținut în noul sat format. De aici a ramas expresia ,,rudele posarilor” și până la numele noii așezari de Posești nu a mai fost mult. O altă variantă, mult mai plauzibilă, este aceea că în Zeletin, până când acesta să dispară în 1750, se folosea deja toponimul satul Posarilor, ei fiind dominanți ca număr și cu pământ în suprafață mai mare decât oricare dintre ceilalți moșneni locuitori ai Zeletinului.

Această hotărâre abuzivă a lui Grigore II Ghica va declanşa timp de aproape 100 de ani o serie de procese între urmașii Posarilor şi Sersarilor. Posarii n-au recunoscut niciodată că au primit de la Sersari răscumpărarea celor 120 de stânjeni, adică 60 de taleri.

Jalbele Posarilor către domnie n-au avut succes. La 28 ianuarie 1765 Ştefan Racoviţă semnează anafora prin care respingea jalba posarilor, poruncind ca actele prezentate de aceştia să fie arse, iar unii dintre ei să fie trimişi la ocnă.

Nici acţiunile din 25 aprilie 1825 şi din 6 decembrie 1841 n-au avut succes, respingerea fiind argumentată prin faptul că posarii nu au prezentat nici un fel de act (nici nu mai aveau cum pentru că li se arseseră din poruncă domnească) prin care să infirme hotărâri domneşti mai vechi.

Procesele dintre Posari şi Sersari au determinat deci distrugerea unui sat vechi, Zeletinul, dar şi apariţia unuia nou ce se va numi Poseşti. Prima menţiune a denumirii noului sat, Poseşti, este din 24 iunie 1779, când a avut loc un proces între ,,Serseştii ot Poseşti” şi Mănăstirea Văleni. Satul este menţionat şi în 1788 în ,,Memoriile” generalului Bauer. Pe harta austriacă din 1790, satul Poseşti este prezentat în două vetre sau silişti, una la aproape 700-800 m spre nord-est de şosea, către Pripor – cătunul ,,La Vârf” şi o alta, de două mai extinsă, dar numai la vest de şosea către Valea Stupinii, ceea ce ar prefigura Poseştii Pământeni.

Aşa cum am menţionat, ,,La Vârf” a fost locul unde îşi aveau vatra Sersarii. Antipatia reciprocă dintre Posari şi Sersari a făcut ca ultimii să nu fie primiţi să locuiască nici în fostul Zeletin şi nici în noua vatră, viitorul Poseşti, decât mult mai târziu. ,,La Vârf” Matei Sersea a ridicat o biserică din lemn, cu hramul ,,Sfinţii Voievozi” (declarată monument istoric). Nu se cunoaşte când a fost ridicată, probabil după 1730. Pe singurul mormânt din pronaus, al lui Matei Sersea, se află pomelnicul acestuia datat ,,aprilie 22 leat 7291 (1783)”. A existat o controversă privind inscripţia din partea de sud a bisericuţei, distrusă parţial. Inscripţia de pe bârnă este datată ,,Leat 1793 fevruarie 17, din zile le luminătului domn Constantin voievod şi s-au pristăvit robul lui Dumnezeu Soare” leat 72”. Inscripţia era mai lungă, dar cu ocazia măririi spaţiului pentru fereastră s-a tăiat din bârnă.

Biserica ,,Sfinţii Voievozi” este un monument de arhitectură asimetric, de plan dreptunghiular simplu şi cu absidă nedecrosată. Lipsa pridvorului şi a clopotniţei este asociată cu ancadramente crestate cu grijă, atât la uşa de la intrare, cât şi la intrarea în naos. Traseul neregulat precum şi unele neîndemânări ale construcţiei atestă mâna unui meşter nespecializat, căruia i se atribuie şi neobişnuita unduire a streşinii pe latura de vest pentru adăpostirea intrării.

Biserica veche din Poseştii Pământeni, menţionată ca existând în 1745, nu mai există. În documente se menţionează că în anul 1824 a fost contruită o biserică din lemn cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, pe locul actualei biserici din centrul satului. Noua biserică a cărei construcţie a început în 1904, a fost ridicată fără ca biserica veche din 1824 să fie dărâmată, zidurile sale din cărămidă şi piatră cuprinzând în interior pe cealaltă, cu acordul epitropului Gheorghiţă Sersea şi de comun acord cu organele şi autorităţile componente, deoarece trebuiau oficiate şi slujbele religioase. După terminarea noii construcţii (preot era Radu Eufrosin) biserica veche din interior a fost demolată.

Odată cu începutul secolului al XIX-lea, documentele referitoare la satul Poseşti, dar şi la celelalte sate ale comunei sunt mult mai numeroase.

O statistică prezentată de N.I.Simache (fără a preciza însă şi sursa), arată că în 1815 în Poseşti existau 25 de familii. Suspiciunea în legătură cu corectitudinea cifrelor este dată de informațiile statistice din Catagrafiile din anii 1831 şi 1838. Dacă se face o comparaţie între creşterea demografică dintre anii 1815-1831 şi 1831-1838 se constată că populaţia satului a crescut cu 600% în 15 ani şi a rămas constantă între anii 1831-1838, adică timp de 7 ani. Este posibil ca cifra dată de N.I. Simache să se refere doar la Poseștii Pământeni și nu, precum catagrafiile din 1831 și 1838, unde datele statistice includ la Poseștii Pământeni și actualele sate Bodești, Merdeala, Valea Stupinii și Valea Plopului.

Catagrafia din 1831 arată că în Poseştii Pământeni erau 130 familii de la care trebuiau să se adune 1950 lei capitaţia pe jumătate din anul 1831 şi 3900 lei pe întregul an 1832. În afară de aceste 130 de familii dajnice, în sat mai existau şi 15 familii nedajnice. Catagrafia, distrusă în al doilea război mondial în urma bombardamentelor, a fost refăcută în parte de cercetătorul Ion Donat. Acesta a extras din ,,obşteasca catagrafie”, pentru anul 1831, următoarele date pentru Poseştii Pământeni: 148 familii şi 30 holtei ,,feciori de muncă”, iar moşia era stăpânită de Mănăstirea Vălenii de Munte, logofeteasa Catinca Bărcănescu, stolnicul Petrache Perieţeanu şi megieşii.

Catagrafia din 1838, ultima de fapt, prezintă pentru Poseştii Pământeni următoarea situaţie: numărul de familii – 163 cu o populaţie de 613 locuitori. Dintre aceştia 274 bărbaţi şi 339 femei; 262 erau copii sub 14 ani şi 351 erau adulţi. Un număr de 42 de familii erau moşneni, iar 121 de familii erau clăcaşi. Cât priveşte capitaţia situaţia era următoarea: 138 erau birnici, 7 iertaţi, 12 scutiţi şi 6 patentari. Referitor la meserii: 109 erau agricultori, 44 cărăuşi, un şindrilar, un rotar, 2 fierari, un boiangiu şi un croitor. Locuitorii satului deţineau: 197 cai, 324 boi, 261 vaci, 403 oi, 151 capre, 235 porci, 33 stupi. Dintre pomii fructiferi majoritatea erau pruni, 10147, şi numai 159 erau alţi pomi fructiferi.

La 1 decembrie 1838 a fost înfiinţată prima şcoală comunală din Poseşti. Primul învăţător a fost Enache Dumitru, înlocuit la 6 octombrie 1839 cu Ioniţă Salaoreanu din Nucşoara. În 1842 se menţiona către Eforia Şcoalelor că în Poseşti există ,,şcoală săvârşită”. Şcoala avea pereţii din nuiele acoperite cu pământ (pomesteală, ciamur), iar camerele aveau următoarele dimensiuni: 4,6X3,2; 2,2X2,2; 2,2X2,2. Şcoala a fost închisă în 1848 şi redeschisă în 1857, învăţător fiind acelaşi Ion Salaoreanu. Ea a fost construită pe actualul teren unde astăzi se află discoteca (fostul cămin cultural) şi biblioteca comunală. Între anii 1937-1942 a fost construită o nouă şcoală, una dintre cele mai mari din zonă, cu sprijinul Casei Regale. Avea 4 săli de clasă, fiecare cu dimensiunile 8,5X5,5. A ars într-un puternic incendiu în 1975.

La 25 iunie 1848 obştea locuitorilor de toate clasele, târgurile, comunele şi oraşele plaiului Teleajen atestau buna purtare a lui N. Homorâceanu pe timpul cât fusese subcârmuitor şi cereau guvernului provizoriu să-l repună în funcţia avută. Printre cei 135 semnatari se afla şi Enache Sersea ot Poseşti. În anii următori N. Homorâceanu va deveni unul din cei mai mari proprietari în moşia Zeletin ajungând să stăpânească mai bine de o treime din suprafaţa acesteia.

În anul 1863 noua lege administrativă a consemnat apariția comunelor. Astfel, s-a inființat comuna Posesti, iar satul Poseștii Pământeni a fost desemnat sat coodonator și al satelor Poseștii Ungureni, Bodești, Merdeala, Valea Stupinii și Valea Plopului. În prima harta topografică a României din 1864 – Harta lui Szatmary, satul este scris Posșeci pământeni (cu literă mică).

Legea rurală din 1864 a dus la secularizarea moșiei Mănăstirii Cotroceni și împroprietărirea celor indreptățiți din Poseștii Pământeni și Ungureni, Valea Stupinii, Râncezi și Nucșoara.

În 1872 DTSR menţionează comuna Poseşti din Plaiul Teleajen având în componenţă satele Poseşti-Pământeni, Poseştii Ungureni, Bodeşti şi Valea Plopului şi cu o populaţie de 1400 locuitori. M.D.G.R. din 1897 precizează aceeaşi componenţă a comunei, cu o populaţie totală de 2030 locuitori şi 493 case de locuit. Se preciza că 279 de locuitori erau ştiutori de carte. În 1899 112 copii frecventau şcoala.

În 1908, în baza legii de organizare judecătorească, a luat fiinţă în Poseşti Judecătoria rurală, care a funcţionat până în 1930, când atribuţiile sale au fost preluate de Judecătoria populară mixtă din Vălenii de Munte.

La începutul secolului al XX-lea marii proprietari în Zeletin erau: lt. Cristian Homorâceanu, Felicia Homorâceanu, Smaranda Homorâceanu și Dinu Pretorian. Reforma agrară din 1921 a dus la concesionarea acestor moșii și împroprietărirea (fără despăgubire) celor ce se încadrau, conform legii.

Din arhiva fostei judecătorii, arhivele prahovene păstrează 530 de acte dintre anii 1908-1930 privind relaţii agrare, înfăptuirea reformei din 1921, exproprieri de moşii, lucrări ale comisiei de împroprietărire din comunele Bătrâni, Cărbuneşti, Ceraşu, Ogretin, Râncezi, Starchiojd şi Târleşti. De asemenea, conţin date privind constituirea băncii populare din Poseşti, ,,Ţăranul”, înființată în anul 1910 pe locul unde astăzi există cladirea cu două etaje în care a funcționat un magazin universal, iar în 1937 s-a inființat cooperativa de aprovizionare ,,Zeletinul”, clădire care era situată lângă banca ,,Țăranul”.

Monumentul eroilor din Posești

Poseştenii au plătit un tribut greu în timpul primului război mondial (1916-1918). În amintirea celor căzuţi pe front, mai ales la Dragoslavele, Mateiașu, Sălătruc, Răzoare, a fost ridicat un monument realizat de sculptorii Gh. Bilan şi E. Meureanu, prin subscripţie publică. Monumentul este amplasat vis-a-vis de Căminul Cultural și are o înălţime de circa 4 m. Pe faţada principală sunt montate două reliefuri din bronz, unul sub celălalt, care o înfăţişează pe zeiţa Victoria, ţinând într-o mână o sabie, iar în cealaltă o trompetă şi o scenă din atacul executat de Regimentul 32 ,,Mircea” la Mărăşeşti, din care au făcut parte și cei înrolaţi dintre poseşteni. Pe frontispiciu este înscrisă următoarea dedicaţie ,,Eroilor din comuna Poseşti morţi pentru întregirea neamului în războiul mondial din 1916-1919”. Pe lateral, în marmură neagră, sunt încrustate numele celor căzuţi pe front în acest război de întregire, dar şi numele eroilor căzuţi în războiul de neatârnare (F. Tuca, M. Ciociu – ,,Monumente ale anilor de luptă şi jertfe”, Ed. Militară, Buc., 1983).

Între anii 1937-1942 în zona centrală din Poseștii Pământeni au fost construite, prin munca obștească a locuitorilor din comună și prin voluntariatul Societății Studențesti Regale (numai pentru școală), următoarele instituții: actualul sediu al Primăriei, Căminul Cultural (actuala discotecă), Biblioteca (alipită de Căminul Cultural) și fosta Școală Generală, construită în stil neo classic, o mândrie a poseștenilor, fiind considerată la vremea respectivă, cea mai frumoasă școală dintre toate cele existente în comunele vecine, care, așa cum am mai menționat, avea 4 săli de clasă (una fiind folosită și pentru anumite festivitați, mai ales serbările școlare, având în interior o scenă special construită), o cancelarie și o sală pentru material didactic.

Mai multe personalităţi şi-au avut originea în Poseşti: arhitectul Anghel Marcu (1921-2000), autorul restaurării şi modernizării Fabricii de Postav Azuga (1960), construcţia Căminului Cultural din Dragalina (Călăraşi) şi colaborator la restaurarea zonei Curtea Veche, a Hanului lui Manuc şi a Hanului cu Tei din București; Ion I. Stănescu, profesor şi ofiţer de carieră până la gradul de maior, autor al monumentului eroilor din Ismail (Basarabia – 1930); Gheorghe Eufrosin, profesor şi director la Liceul Petru şi Pavel din Ploieşti; Ion Obrocea, fost primar al Ploieştiului; Alexandru Mănescu, fost decan al Institutului Facultatea Hidrotehnica Bucureşti.

Drumul Teleajenului (numit şi Calea bătrână sau Drumul mare de plai) a avut peste timp, un mare rol comercial, militar şi strategic. Atestat încă din 1486, comparativ cu cel de pe Valea Prahovei – 1781, drumul se continua de la Vălenii de Munte spre Teişani, apoi spre Valea Drajnei, peste câmpia Stăneştilor la Slon şi, de aici, peste Muntele Craiului, prin pasul Tătarului, spre Valea Buzăului superior spre Prejmer, de unde intra în Ţara Bârsei. Cât timp a fost principala legătură între Ţara Bârsei şi Bucureşti, Drumul Teleajenului a contribuit la dezvoltarea economică a zonei până la finele secolului al XIX-lea.

Această dezvoltare economică a fost afectata negativ, dintr-o întâmplare, din nimic:

,,La 1867, prinţul Carol I cutreiera ţara să îşi caute un loc la munte pentru un locaş de vară. A venit şi pe valea Teleajenului care i-a plăcut foarte mult. În plus avea un drum mai lung, dar mai uşor prin Săcele, la Braşov. Într-o dimineaţă când să plece de la Văleni spre Cheia, să vadă locul ales (înaintea sa fuseseră experţii) şi toată lumea era gata de plecare, un mic proprietar care era pe un cal splendid se tot în vârtea în jurul Prinţului ca să-şi arate calul. Deodată, calul acestuia atinse pe cel al MS făcând ca proaspătul domn să cadă de pe cal luxându-şi piciorul. A fost obligat să zacă la Văleni trei zile. A fost socotit un ,,semn rău” şi deci a renunţat la călătorie, alegând apoi Sinaia”.

S-a pierdut astfel şansa unei dezvoltări economice superioare a localităţilor situate în lungul Teleajenului superior dar și a localităţilor învecinate așa cum au devenit localitățile de pe Valea Prahovei și din zonele limitrofe care au profitat din plin de construirea la Sinaia a Complexului regal de la Peleș, care cuprinde Castelul Peleș (reședința regelui), Pelișorul (resedința reginei) și Foișorul.

ocalitatea este aşezată în partea central-sudică a comunei, de-a lungul D.J. 102B, şosea ce leagă oraşul Vălenii de Munte de Cislău, dar şi în lungul Zeletinului, atât pe malul drept cât şi pe malul stâng al pârâului. Denumirea localităţii se trage de la un patronim, Bodea, prin deviaţie Bodeşti.

Cel mai sigur, aşezarea a apărut după spargerea Zeletinului din 1750, când locuitorii au fost obligaţi să părăsească vechiul sat. Cert este că unul dintre ei a fost un Manea care se va aşeza aici în locul numit astăzi ,,siliştea Bodeştilor”, pe Mănești.

Există un zapis datat 2 iulie 1569 şi întărit prin semnătura lui Alexandru al II-lea Mircea, prin care este donat un sălaş de ţigani Episcopiei Buzăului la moartea lui jupân stolnic din Bodeşti, prin intermediul lui Radu Slat şi ţiganca lui. La 1592 exista moşia Șomoioaga, care cu timpul va fi încadrată în cea mai mare parte a moşiei Bodeşti.

Fosta școală primară și monumentul eroilor din Bodești

La 28 ianuarie 1763, domnul Ţării Româneşti, Emil Racoviţă, a semnat hristovul prin care Matei Sersea şi fratele său Balea, fiii lui ,,Negoiţă ot Zeletin” vând 1200 stânjeni către Bodea (hristov publicat de Enuţă Obrocea). Nu se precizează însă, de unde provine Bodea. Unii spuneau că ar fi originar din Bod (Ardeal), alţii că ar fi venit din zona de câmpie. În 24 mai 1790 a avut loc măsurarea moşiei Zeletinului în care se precizează vecinătatea moşiei cu cea a moşnenilor Bodari. Satul nu apare nici pe harta Specht – 1790, nici pe harta rusă – 1835/1853, și nici măcar pe Harta Szatmary din 1864. Nu figurează nici în catagrafiile din 1831 și 1838. În 1872 D.T.S.R. îl menționează ca sat aparținând de comuna Posești.

În jurul anului 1850, a fost construită biserica cu hramul ,,Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. Între anii 1937-1942 a fost construită şcoala, astăzi desfiinţată, în faţa căreia, prin subscripţie publică, a fost construit un obelisc cu inscripţia ,,Eroilor din satul Bodeşti morţi în războiul 1916-1918”. Obeliscul avea în partea superioară un vultur de bronz care a fost dat jos de regimul comunist, fiind considerat un simbol german.

Pe frontispiciul monumentului eroilor este scris:

EROILOR DIN SATUL BODEȘTI MORȚI ÎN RĂZBOIUL 1916 – 1919

Legea rurală din 1864 a determinat concesionarea moșiei Șomoioaga care era în proprietatea fiului lui Banică Cărbunescu, Dumitru Carbunescu. Între anii 1871-1873 a fost realizat planul moșiei de ing. Ion Radulian și cele 153 ha vor intra în posesia clăcașilor împroprietăriți cu despăgubire. Anuarul statistic din 1897 arată că satul Bodești avea 442 locuitori.

Satul este amplasat în partea de nord-est a comunei. În documentele istorice studiate, satul era numit – Valea Plopilor – după numărul mare al acestor arbori ce se găseau în pădurile din jurul satului. Prima atestare a denumirii Valea Plopilor apare în ocolnica Şomoioaga, din 30 iulie 1592, când domnitor al Ţării Româneşti era Ştefan Surdul, fiul fostului domnitor al Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574). În ocolnica Şomoioaga, se stabilea hotarul acestei moşii: ,,…din bolovanii în curmătura Merdelei, drept în pisc, la vale, obârşia în Groapa Pomului, în Valea Zeletinului, în piatra drept obârşie cu numele Ursoii, drept în Lacul Fierului, în Păcura Roşie, spre Chiojd, drept în Valea Plopilor, în fierul şomoioagelor, la trei hotare, pe Muchea Fetelor, la Curtean în vale, la apa Zeletinului, drept hotar la semnul din tăi” (Arh. naţ. Ploieşti inv. 182). Numele satului apare și în anul 1621 într-un hristov în care Dragomir și frații lui cumpară trei părți de ocina în Valea Plopului și Valea Screzii. Alt document ce menţionează Valea Plopilor este zapisul din 11 februarie 7167 (1659) iscălit de Simion vânzătorul ot Zeletin dat la mâna jupanului Dumitru Roșiiul ot Starchiojd cu cuprinderea că acesta vinde un codru de loc moşnenilor din Chiojd ,,în vâlceaua Plopilor până la pădure” cu 1200 aspri. Un an mai târziu, 7168 (1660), Simion vănzătorul iscăleşte un alt zapis împreună cu Spini, feciorii lui Oprea – popa din Zeletin, dat tot la mâna jupânului Dumitru Roșiiul cu cuprinderea că i-au pus zălog pe un alt loc în Valea Plopilor, ,,spre Vâlceaua cea mică în sus până în lacul cu Răchiţele, şi, din loc în drept până în margine până iar în Vâlceaua Plopilor cea mare”. În anul 7243 (1735) a fost dată o carte de hotărnicie de la mâna lui Dumitru Macovei I a lui Dumitru zet Șerban și a verilor lor ot Starchiojd, cu cuprindere ca ,,să stăpânească numiții acei codrii de loc întocmai după cuprindere a zapiselor lor”. În anul 1782 a fost emis actul de hotărnicie făcut de un anume Matei logofat Bucoveanu, condicarul județului Sud Saac, cu cuprindere ca din porunca ispravnicească fiind orânduiți de au făcut alegere, moșiei clucerului Bărcănescu în hotarul Zeletinului după cum urmează: ,,…din gura izvorului ce dă în Valea Plopului în sus, pe scursura izvorului și tot pe scursura în sus până ce dă în piatra cea din coastele Mitrușcei, de acolea se întoarce în curmeziș pă subt poalele Mitrușcei și dă în Valea Părului pă din sus dă pomi, unde în vale s-au pus piatră. De acolea în piatra ce este în piscul dintre izvoară și trece vâlceaua și din piatra ce s-au pus în grădina Oancei și trece peste merii din coastă și drept în zăloji în piatră. De acolo tot la vale pe marginea lacului în piatră, de acolea în altă piatră, de dă în cele două pietre ce sunt înfundate la capătul acestei moșii la coada aninilor care pietre caută în gura izvorului ce dă în Valea Plopului și de aici s-a încheiat tot ocolul acestor doi codrii de loc, prin semnele și pietrele ce se arată mai sus”. Într-un alt document al Starchiojdului, emis în 25 iunie 7253 (1743) este menţionat un act de hotărnicie între Moşia Bătrâni şi Moşia Zeletin. Printre cei care au semnat acestă carte de judecată s-au aflat şi ,,Vâlcul ot Valea Plopilor i Vlad ot tam ’. În anul 1778, s-a construit în satul Bătrâni o biserică din lemn, de plan dreptunghiular simplu şi absida nedecrosată în trei laturi. Absenţa pridvorului a fost compensată de un frumos ancadrament de uşă cu creţuri în zig-zag şi rozete. Ulterior, lăcaşul de închinăciune a fost mutat la Nucşoara şi probabil, la mijlocul secolului XIX-lea, a fost adus la Valea Plopului în cimitirul satului (Radu Creţeanu – Bisericile de lemn din Muntenia, Ed. Meridian, 1968). Soclul bisericii este făcut din piatră de râu, iar pereţii din bârne de stejar cioplite şi îmbinate în ,,coadă de rândunică”. Recent, biserica a fost reparată, soclul de piatră a fost refăcut dar acoperişul din şindrilă nu mai păstrează aspectul iniţial, copiind acoperişul bisericilor maramureşene. Satul apare pe harta austriacă din 1790 cu semnul de cătun. În hartă, satul este amplasat pe malul drept al pârâului Plopeanca şi este scris Valle Aplopului fiind încadrat în categoria cătunelor. Apare şi în harta rusă (1835/1853), unde este încadrat tot în categoria cătunelor cu semnul că are un numar mai mic de 20 gospodarii. Nu apare în catagrafiile din 1831 și 1838 datele fiind incluse la Poseștii Pământeni. În Harta lui Szatmary din 1864, prima hartă topografică a României după unirea Moldovei și a Țarii Românești (1859), apare scris sub numele de Vallea Plopului. D.T.S.R. (1872) menţionează aşezarea ca sat component al comunei Poseşti, iar D.J.G. Ph. menţiona că satul avea 231 locuitori şi era subordonat comunei Poseşti. Anuarul statistic din 1897 arată că Valea Plopului are 331 locuitori cu aceeași subordonare iar la recensămantul din 1912 avea 483 locuitori.

Eroii din Valea Plopului și Valea Screzii 1941-1945:

Satul este situat în partea central-sudică a comunei Poseşti. Face parte din grupa toponimelor compuse, în care cel de-al doilea, ,,stupina”, înseamnă loc înconjurat cu stuf unde se ţin albinele vara.

Istoricul satului este destul de necunoscut. Cel mai sigur este că a apărut şi îşi are şi numele de la stupinele ce se găseau aici şi care aparţineau călugărilor de la Schitul din Nucşoara (Râncezi). Nu se cunoaşte când a apărut schitul. Se ştie însă, că la început era de rit catolic. Mai târziu, devine ortodox subordonat Episcopiei Buzăului şi coordonat de călugării de la Mănăstirea Ciolanu. În 1688 domnitorul Şerban Cantacuzino (1678-1688) l-a trecut în subordinea Mănăstirii Cotroceni, care în vremea respectivă era închinată la Muntele Athos, situaţie în care a rămas până în 1863, odată cu secularizarea averilor mânăstireşti iar schitul din Râncezi se ruinează. Cu timpul, în jurul acestei stupine, a fost format satul de cei care aveau în grijă stupii.

Ecaterina Zaharescu menţionează că generalul Bauer în ,,Memoriile” din 1788, ar aminti de un sat Stupini, în apropiere de Lipăneşti, dar aflat în Plaiul Teleajen. La vremea respectivă, satul Lipăneşti făcea parte din judeţul Saac, dar din Plasa Scăieni. Acest Stupini nu apare nici Harta lui Specht din 1790 sau la D. Fotino (1815), nici în catagrafiile din 1831 și 1838 ori în Harta Szatmary – 1864 şi nici măcar în DGPH (1872). Apare, în schimb, în Anuarul din 1897 ca sat al comunei Poseşti cu un număr destul de mare de locuitori – 495 iar la Recensământul din 1912, populaţia era de 433 locuitori. În anul 1975 nu fusese propus pentru dezafectare, dar prin Decizia nr. 2/1989, dispare pur şi simplu ca nume deoarece împreună cu satele Bodești, Poseștii Ungureni și Poseștii Pământeni formau un singur sat – Posești. În 1990 legea este abrogată, satul revenind la vechea denumire.

Satul este aşezat în partea de nord-vest a comunei. Denumirea localităţii poate fi raportată la diminutivul substantivului ,,nucă”, fructul arborelui fructifer binecunoscut acestor regiuni, cum este și aceasta care a apărut şi s-a dezvoltat la poalele Dealurilor Leurdeanu, Posada şi Zamura, într-un fund de vale, unde izvorăşte pârâul cu acelaşi nume de sub Șeaua Spânzurătorilor. Altă variantă ar fi ca numele să provină de la arbustul ,,nucşor” ale cărui seminţe aromate sunt folosite drept condiment. După Tiktin denumirea vine de la ,,codroş”, pasăre cântătoare insectivoră, de mărimea vrabiei, cu penajul cenuşiu închis-albăstrui, cu coada ruginie şi o pată albă sub bărbie la mascul, iar femela cafenie. În limbaj popular această pasăre migratoare se mai numeşte ,,nucşoară’’.

Înclinăm să credem că prima variantă este cea corectă, deoarece în catagrafia din 1838, după pruni, nucul este al doilea pom fructifer ca număr şi, în acelaşi timp, numărul nucilor este mai mare decât în oricare alt sat al actualei comune.

Prima atestare documentară a satului este în zapisul din 8 octombrie 1777, prin care Ion sin Bucur din această localitate confirmă că şi-a luat partea moştenită de la părinţi, separată de cea a fratelui său Cernat pe care o vinde lui popa Tănase ot Râncezi.

Oricum, satul s-a format prin aşezarea unor clăcaşi, majoritatea din Ardeal, pe moşia Mănăstirii Văleni, închinată Mănăstirii Cotroceni. Administrarea moşiei era asigurată de călugării de la Schitul Sf. Nicolae de pe Valea Râncezilor. La acest schit exista şi o şcoală grecească. Mănăstirea Văleni a reuşit, începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVII-lea, să stăpânească o suprafaţă întinsă, pământ provenind fie din donaţii, mai ales de la vel comis Mihai Cantacuzino, fie prin cumpărare. La 1746, din cei 2257 de stânjeni ai moşiei Zeletin, mănăstirea stăpânea 1014 stânjeni în mai multe locuri drept pentru care a cerut și obținut comasarea. După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 schitul s-a ruinat, astăzi nemairămânând decât numele – ,,La Schit”.

Statuia iluministului Eufrosin Poteca din Nucșoara de Sus

Eufrosin Poteca, marele iluminist, s-a născut în Nucşoara la 10 decembrie 1785 fiind fiul lui Dumitru Potecașu – vameș și paznic la Corduna (vamă) – trecătoare în apropiere de Chiciura (Măneciu). Se pare că a fost elev la şcoala grecească de la Schitul Sf. Nicolae din Nucșoara, iar în 1812 este primit la şcoala grecească Schitu Măgureanu din Bucureşti, ca urmare a recomandării boierilor Filipeşti din Drajna, el fiind un elev silitor și cu o inteligență sclipitoare. Tot atunci, îmbracă şi haina de călugăr primind numele de Eufrosin în locul numelui Radu. Între 1816-1818 este profesor la Schitu Măgureanu, iar din 1819 devine profesor de geografie la şcoala Sf. Sava, ambele din București. În 1820 pleacă în străinătate, mai întâi ca bursier la universitatea din Pisa (1820-1823) şi la Paris (1823-1825).

Din însemnarile sale autobiografice reiese că știa 4 limbi străine: greaca, latina, italiana, franceza și că studiase geografia, istoria, logica, filozofia, fizica, dreptul (știința legilor) și, cum declara ,,peste toate teologia”.

Această mărturie a fost determinată de nereușita lui la o alegere de episcopi din august 1850, când ,,s-au ales alții… cari nu s-au străduit a învața mai nici carte rumânească bine, necum altceva…”.

În 1825 revine la Colegiul Sf. Sava, unde inaugurează cursul de istoria filozofiei. Devine profesor de filozofie, geografie şi religie.

A susținut idea renașterii sociale și naționale a poporului român prin cultură, stăruind asupra înființării de școli în limba română, prin cuvântările rostite în calitate de decan de vârstă al profesorilor de la Sf. Sava, în fața domnitorului Grigorie Dimitrie Ghica cu prilejul sărbătorilor din anii 1826 și 1827. Datorită epidemiei de ciumă din 1828 se inchid școlile iar Poteca pleacă la Pesta de unde revine în 1829. A fost demis în anul 1830 de generalul Kiseleff din postul de profesor la Sf. Sava iar în 1832 este trimis ca egumen la mănăstirea Gura Humorului într-un adevărat exil la 15 poște de capitală, consecință a radicalismului ideilor sale și a adâncirii conflictului cu ,,vrășmașul omenirii”, mitropolitul Grigore.

În martie 1846 depune 1200 galbeni împărătești cu dobandă de 120 galbeni pe an din care să se întrețină doi bursieri la colegiul Sf. Sava. Suferea de ,,năduf“ și de ficat iar la sfârșitul anului 1847 se îmbolnăvește de holeră. Își revine la sfârșitul anului 1849, dar va avea o mare supărare constatând furtul a 5000 de galbeni lasați în arhiva mitropoliei. După dovedirea hoțului (Isaia, economul mitropoliei), Poteca dăruiește acești bani prințesei Elisabeta Știrbei pentru un pension de fete.

Nu va uita satul în care s-a născut şi va face o donaţie de bani pentru construirea unei biserici. În 1840 a venit la Nucşoara pentru a asista la târnosirea bisericii. Va pleca nemulţumit, deoarece din suma dată, prea puţini bani au fost folosiţi pentru biserică ,,mulţi dintre ei irosindu-se fără rost în alte scopuri” şi nu va mai reveni niciodată în Nucşoara. Biserica este una din cele mai vechi construcții din sat, având hramul ,,Sfânta Treime”. În pisania bisericii se arată că a fost ridicată ,,prin osârdia nucşorenilor şi a egumenului Eufrosin Poteca, născut în satul acesta”. Pe frontispiciul bisericii, Eufrosin Poteca a pus să se graveze inscripţia: ,,Biserică sînt eu cinstită/ Pentru slava lui Dumnezeu zidită/ Alexandru Ghica domnind/ Chesarie episcopând (Anul 1840)”. Biserica a fost reparată în 1895. Prin testament, după moartea sa la 10 decembrie 1858, va lăsa 100 galbeni şcolii de la Nucşoara.

Pe harta austriacă din 1790 satul nu apare. Analele din 1815, menţionate de N. I. Simache, arată că în Nucşoara erau 18 familii. Catagrafia din 1831, pentru Nucşoara, prezintă următoarele date: satul avea 71 familii şi 9 holtei. Moşia era stăpânită de Mănăstirea Văleni şi de megieşi. Pe harta rusă din 1835 Nucşoara apare cu 87 de gospodării. Catagrafia din 1838, mult mai completă, menţionează că în Nucşoara erau 86 familii, din care 179 erau bărbaţi şi 183 femei; dintre cei 362 de locuitori, 151 erau copii sub 14 ani şi 211 adulţi. Din cele 86 de familii, 14 erau moşneni şi 72 clăcaşi, 73 erau birnici, 10 iertaţi şi 3 scutiţi. Toate cele 86 familii erau agricultori şi deţineau 16 cai, 92 boi, 114 oi, 42 capre, 65 porci, 4590 pruni şi 3222 alţi pomi fructiferi, majoritatea fiind nuci. Pe harta rusă, 1853/53, Nucşoara este trecută în categoria satelor mari cu 87 de familii. Satul apare în Harta lui Szatmary scris sub denumirea Nucusoru.

Din prima jumătate a secolului al XIX-lea se găseşte în Nucşoara o fântână, cu ghizduri din bârne de lemn de stejar, îmbinate în ,,coadă de rândunică”.

O altă personalitate ridicată din rândul nucşorenilor a fost învăţătorul Opriş Tănăsescu (1807-1899). Şi el, fiu de ţăran, a urmat cursurile seminarului din Buzău, dar nu l-a atras profesia de preot, motiv pentru care intră în şcoala condusă de D. Almăşanu din Vălenii de Munte. În 1843, la 18 noiembrie, este numit învăţător la Măneciu şi după un scurt timp subrevizor pentru plaiul Teleajen. În 1847 este desemnat de D. Almăşanu la Văleni ca ajutor. Închiderea şcolilor publice în 1848 şi arestarea mentorului său l-au determinat să înfiinţeze o şcoală particulară. În 1857, când sunt redeschise şcolile, Eforia Şcoalelor îl numeşte dascăl şi revizor al şcolilor săteşti din Prahova.

Legea rurală din 1864 adus la împroprietărirea clăcașilor nucșoreni și râncezeni (cu despăgubire) pe pământurile Mănăstirii Cotroceni, secularizate în 1863.

Până în 1863 comuna s-a numit Nucşoara. Reorganizarea administrativă din 1863-1864 a dus la subordonarea sa la satul Râncezi, cele două sate formând comuna Râncezi, iar DGJ Ph (1897) consemnează că Nucşoara avea 803 locuitori faţă de cei 963 din satul Râncezi.

În anul 1896 sunt împroprietăriți în Nucșoara un număr de 20 nucșoreni și râncezeni pe moșia statului – fostă Cotroceanca. Astfel a apărut un nou sat, Broasca, situat în zona de intersecție a drumurilor spre Starchiojd și Posești. Satul va ,,dispărea” la scurt timp fiind încorporat în Nucșoara.

Școala primară din Nucșoara de Sus

Şcoala a fost înfiinţată în 1838 şi deservea şi copiii din satul Râncezi. Primul învăţător a fost Teodor Popescu. Lista trimisă Eforiei Şcoalelor din 1842 arată că în Nucşoara exista şcoală proprie ,,săvârşită” făcută din bârne de lemn. Şcoala avea următoarele dimensiuni 5×3,4m; 2,4×2,2 şi 2,4×2,4. În 1861, când şcoala a fost redeschisă, învăţător a fost numit Opriş Tănăsescu.

Satul Nucşoara şi-a păstrat subordonarea faţă de satul Râncezi până în 1968, când reorganizarea teritorială a ţării a făcut ca cele două sate să intre în componenţa comunei Poseşti, Nucşoara fiind redenumită sub numele de Nucşoara de Sus, iar Râncezi a devenit Nucşoara de Jos. Prin Decizia nr.2/1989 comuna Posești urma să aibă în componența sa, patru sate: Posești, Nucșoara, Valea Plopului și Târlești. Conform deciziei cele zece sate vor avea următoarele modificări: Valea Screzii și Merdeala urmau să fie dezafectate; Poseștii Pământeni, Poseștii Ungureni, Valea Stupinii și Bodești se vor uni și toate la un loc vor avea numele – Posești; Nucșoara de Sus și Nucșoara de Jos se vor comasa și noua denumire va fi Nucșoara; Valea Plopului și Târlești vor rămane sate de sine stătătoare. Conform aceleiași decizii, se reducea mult terenul intravilan, la aproximativ jumătate din cel existent. În 1990, Decizia nr.2/1989 se abrogă.

Satul este aşezat în partea de nord-vest a comunei, la cumpăna apelor dintre bazinele râurilor Teleajen şi Buzău.

Până în anul 1964, satul se numea oficial Râncezi. Considerându-se că numele satului nu este corespunzător cu idealurile socialismului, prin Decretul din 1968, când s-a făcut o nouă reorganizare administrativă a teritoriului ţării, numele satului a fost schimbat în Nucşoara de Jos, iar satul Nucşoara a devenit Nucşoara de Sus. În perioada anului 1960-1968 mai multe sate din judeţul Prahova au primit noi denumiri pe aceleaşi considerente: Netoţi a devenit Dumbrava, Golăşei – Colţu de Sus, Păcăloaia (Păcăleşti) – Mehedinţa, Vai de Ei – Podgoria, Ţigănia – Stoieneşti, Vrăjitoarea – Răgman, Degeraţi – Vâlcele, Ciumați – Olarii Vechi, Opăriţi – Poienile, Atârnaţi – Măgura, Cocoşeşti – Cocorăşti.

Înainte de a fi satul, a existat un pârâu care se numea Râncezeanca sau Rânceda. Numele este de origine latină şi derivă din rancedus-a-um, însemnând gust şi miros neplăcut din cauza alterării, neplăcut, iute.

De-a lungul văii, este posibil sa fi existat în vechime izvoare sulfuroase care făceau ca atmosfera să fie plină de mirosuri neplăcute, de unde numele apei.

Nu este de altfel exclusă nici ipoteza ca apele stătătoare ale gârlei respective să fi cunoscut în timpul verii un proces de descompunere întreţinut şi de faptul că în vechime, de-a lungul apei, funcţionau mori şi fierăstraie, ale căror deşeuri, prin descompunere, produceau senzaţia de rânced. Există şi o a treia ipoteză, o legendă locală, în care se spune că în timpul uneia din desele incursiuni ale tătarilor locuitorii au părăsit în grabă satul, neavând timp să ia cu ei brânzeturile (ocupaţia principală a locuitorilor fiind creşterea oilor) și ascunzându-le în schimb. Reîntoarcerea la casele lor a durat destul de mult timp, brânza ascunsă râncezise și, nemaiputând fi utilizată, a fost aruncată în albia râului.

În fiecare caz prezentat, numele satului vine de la numele apei şi nu invers. Oricum, este exclusă ipoteza ca numele să aibă legătură cu creşterea oilor şi negoţul cu seuri şi alte alimente (N. I. Simache, M. Vulpescu – Istoricul satelor Poseşti, Râncezi şi Nucşoara).

Prima menţionare a satului Râncezi, indirect însă, apare în anul 1565. În actul de aşezământ din 1851 întocmit şi emis de judecătoria Vălenii de Munte se stabilesc hotarele moşiei Zeletin cuprinsă între ,,hotarul moşnenilor Cerăşeni, Râncezeni, apa Zeletinului i hotarul Pătârlagelui întocmit prin semnele cuprinse în ocolnica răposatului Petru Vodă ot leat 7073 (1565)” (Documentele Starchiojdului).

Numele de Râncezi apare apoi în hristovul din 12 iunie 1580, care nu s-a păstrat în întregime, nici în original, nici în copie. El a fost inserat numai în rezumat într-o hotârnicie din 1820 relativ la patru moşii: Bătrâni, Râncezi, Adânci şi Zeletin.

Primul document care s-a păstrat şi menţionează direct satul Râncezi este într-o poruncă a domnitorului Gavril Movilă, fiul lui Simion Movilă, din anul 1618, prin care domnitorul Gavril Movilă întăreşte proprietatea lui Neagu din Negoieşti şi fiilor săi în moşia Zeletinului, o funie întreagă din toată ocina lui Danciu pentru care plătise 2000 aspri. Printre aldămăşari este amintit şi Radu al lui Drăghie din Râncezi:

1618 (7127)

,,Din mila lui Dumnezeu, Io Gavril Moghilă Voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi răposatului Simion Moghilă Voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Neagul din Negoieşti, fiul lui Mihai din Tîrgşor şi cu fiii săi, câţi Dumnezeu îi va da, ca să le fie ocină în Zeletin, a cincea funie din toată ocina lui din Zeletin, din câmp şi din apă şi din vatra satului şi din siliştea cu grădină.

Şi să se ştie Dânciu cu patru funii, iar Neagul să fie o funie deplină, din toată ocina lui Danciu din Zleletin, de pretutindeni, oricât se va alege pentru că a cumpărat-o Neagul din Negoieşti de la Danciul din Zeletin, pentru 2700 aspri.

Şi a vândut Danciul astă mai sus spusă ocină de bună voia lui. Şi au fost atunci aldămășari: Vasile Călugărul şi din Bătrâni, Stanciul Mânzatul şi fratele lui Stanislav şi din Zeletin popa Simion şi Dragomir fiul Mânzatului şi Radul al lui Drăghie din Rîncei şi din Gunţaţi, Mihăilă.”

Numele satului apare în zapisului din 28 aprilie 1631 prin care Dumitru din Drajna vinde marelui vornic Hrizea biserica făcută de el pe moşia acestuia. La semnarea zapisului a participat şi Dumitru din Râncezi (DRH – pg. 374-375)

În 1721 trei câslaşi din Râncezi, Florea Şerban, fratele său şi vărul lor Dragomir, neputând strânge de la consătenii lor ,,tainurile împărăteşti” au dat bir cu fugiţii. Pământurile lor au fost luate în chezaşie de Mănăstirea Văleni. Trecând termenul, în 1735, mănăstirea va deveni proprietară pe acele pământuri. În acelaşi an, la 18 noiembrie, cumpără 171 stânjeni de la Florea spătărelul şi alţii din Râncezi.

În 1731, 21 octombrie, are loc o ieşire din devălmăşie, cu 24 de boieri hotarnici, ,,a lui Ianeş Spătărelu sin Florea Spătărel ot tam cu feeea mea Despa şi cu fiul nostru Tudorel”. Zapisul era încredinţat lui Nicodim monahul ot Râncezi.

În 1743, iunie 25, printre semnatarii participanţi la alegerea lui Dumitru Macovei, vătaf al Starchiojdului, din moşia Bătrânilor şi Zeletinului au fost ,,Ion ot Râncezi şi Dumitru ot tam” (,,Documentele Starchiojdului”).

În 1760, 12 mai, a fost întocmită cartea de hotârnicie a moşiei Râncezi, făcându-se trei trăsuri şi fiind împărţită la cinci cete de moşneni:

,,1794 mai 14. Copie după cartea de hotărnicie din 1760 pentru moșia Râncezi.

Copie scoasă asemenea din cuvânt în cuvânt după foaia trăsurilor moșiei Râncezi a dumnelor boierilor hotarnici ce se numesc mai jos.

Trăsurile stânjenilor din moșia Râncezilor după cum arăta în jos anume mai 18 1860.

Funii ale fiștecăruia după cum s-au venit trăsurile pentru bani.

Funii lui Nicodim Călugăru de moștenire frătâne-său Manea.

Funii iar lui Nicodim Călugăru de cumpărătoare de la Dumitru Bărbieru cu zapis.

Funii danie boierească iar de la Dumitru Bărbieru tot într-acel zapis.

Funii de la Anița cu feciorii săi, zălog iar la călugărul Nicodim.

24 funii acestea sunt pă mijlocul moșiei din capul trăsurii din sus la vale până-n zălogie.

S-au pus cărbuni și s-au făcut și movilă.

S-au dat popii Radului cu cetașii lui Hăulești iară pân livezi din semnul călugărului Năstase ce se cheamă Nicodim.

4 funii stânjeni 9 s-au însemnat și un copac pus-au cărbuni; făcut-au și o movilă.

9 palme, stânjeni 60 lui Iane spătarul cu feciorii lui cu cetașii lui.

3 funii, stânjeni 3 lui Tudosie sin Iane cumpărat cu zapis care la aceste funii s-au făcut seamne la un stejar mic și iar cărbuni și movilă.

1 palmă, stânejeni 60, popii Neagului din Chiojdu din Bâsca. Toate aceste funii sunt livezi.

A doua trăsură cum arată la mijloc iar fieștecăruia.

4 palme funii, stânjeni 5 iar lui Nicodim călugăru cu frații lui.

2 funii stânjeni 3 cumpărat de la Dumitru Bărbierul.

2 funii stânjeni 3 date danie bisericii iar de la Dumitru Bărbierul.

3 palme funii stânjeni la Nicodim călugărul s-au însemnat în vârful Suriu S-au pus cărbuni și movilă.

4 palme funii stânjeni 60 Popei Radului cu cetașii lui Hăulești în poteca Surului. S-au pus cărbuni și iarăși movilițe.

5 funii stânjeni 4. Iane spătaru cu cetașii lui, feciorii lui.

1 palmă, 1 funie, stânjeni, 1 palmă Tudosei sin Iane de cumpărătoare tot în hotarul tată-sau Iane; s-au făcut semne în coastele locului, iar cărbuni și movilă, palme, funii, stânjeni 8 pentru popa Neagului din sus de poteca bisericii. S-au pus cărbuni, s-au făcut movilă.

A treia trăsură din jos.

3 funii, stânjeni 8 Nicodim Călugăru cu frații lui palme stânjeni 1 de cumpărătoare.

3 palme funii, stânjeni 1 – zălog. S-au făcut semne în plaiu, s-au pus cărbuni, s-au făcut movilițe.

3 funii, stânjeni1 1, Popii Radului cu cetașii lui Hăulești iar la coastele locului iar s-au pus cărbuni. S-au făcut movilițe.

3 funii, stânjeni 1 Iane spătarul cu cetașii lui.

1 funii, stânjeni 2 Tudorei sin Iane Spătarel. S-au înfierat un carpen.

Funii stânjeni 3 Popei Neagului ot Chiojdul din Bâsca. I-au venit semnul în piatra seacă.

Boieri anume:

Statii

Iane Vătaf

Popa Cernat ot Văleni

Ducu Vătaf

Constantin Pârcălab

Ion Mălăescu

Scarlat biv vel vornic

Această copie s-au scris de Popa Iane ot satu Starchiojd

1794 mai 14”

Numele satului apare şi în ,,Memoriile” generalului Bauer din 1788. Harta austriacă din 1790 situează satul Râncezi la aproximativ 1 kilometru de şoseaua spre Văleni, la nord de aceasta, fiind scris Rânczeci. Satul este menţionat apoi în ,,Istoria Daciei” din 1815 a lui D. Fotino. O statistică din acelaşi an, 1815, ne informează că în Râncezi trăiau 18 familii.

Catagrafia din 1831 menţionează că în Râncezi erau 54 de familii ,,dajnice” şi patru familii nedajnice care plăteau 810 lei pentru jumătate din anul 1831 şi 1620 lei în anul 1832.

Cercetătorul istoric I. Donat, folosind şi alte surse (catagrafia a fost distrusă în 1944), menţionează pentru acelaşi an că erau 64 de familii şi 9 holtei. Moşia se numea Râncezi şi era stăpânită de Mănăstirea Vălenii de Munte şi megieşi. Harta rusă din 1835/53 menţionează satul Râncezi (scris Rânceşti) cu un număr de 48 gospodării. Catagrafia din anul 1838 ne prezintă următoarea situaţie din acel an: numărul de familii 71, suprafaţa lucrată (pentru cereale) – 174 pogoane, erau 29 de cai, 112 boi, 40 vaci, 36 oi, 24 capre, 25 porci, 2 stupi, 3995 pruni şi 322 alţi pomi fructiferi. În ceea ce priveşte populaţia se menţiona că sunt 307 locuitori din care 126 bărbaţi şi 181 femei, 112 erau copii sub 14 ani, iar 185 erau adulţi. Cât priveşte capitaţia se menţiona că 38 familii erau moşneni şi 43 familii erau clăcaşi. Dintre aceste familii, 62 erau birnici, 5 iertaţi, 4 scutiţi şi un patentar. Toate cele 71 familii erau înregistrate ca agricultori.

Până în anul 1863, forma împreună cu satul Nucşoara, comuna Nucşoara. Intrând în vigoare legea administrativă a lui Cuza din 1863, comuna se va numi Râncezi. Conform legii, satele erau unificate iar satul cu populaţia mai numeroasă dădea şi numele comunei. Se pare că la acea dată Râncezi avea o populaţie mai mare decât Nucşoara. În Harta lui Szatmary din 1864 satul apare scris corect Râncedi (în vechea grafie d=z).

Fostul sediu al primăriei din Nucșoara de Jos

D.T.S.R. (1872) menţionează că în componenţa comunei Râncezi a intrat şi satul Ogretin până în 1877, când cele două aşezări se despart şi devin comune distincte ale Plaiului Teleajen din judeţul Prahova.

Reforma agrară din 1864 a fost aplicată și în comuna Râncezi, procesul de împroprietărire al clăcașilor durând până în anul 1883. La 1864, pe moşia Mănăstirii Văleni (care era închinată Mănăstirii Cotroceni) devenită a satului în urma secularizării din 1863, trăiau 216 familii de clăcaşi. Dintre aceştia, 63 erau fruntaşi având 4 boi, 83 mijlocaşi cu 2 boi, 69 erau pălmaşi şi numai unul cu casă şi grădină. Conform legii, au primit 1614 pogoane, din care fruntaşii câte 10, mijlocaşii 7, pălmaşii câte 4 şi 822 stânjeni şi ultimul 1 pogon. Toţi cei împroprietăriţi au plătit despăgubiri de 231891 lei.

Pe micile proprietăţi ale lui Teodor Ţugui, Tănase Spătărelu, Tănase Popa, Tudor Diaconu, Spiridon Popovici şi biserica din Râncezi au fost împroprietăriţi 21 clăcaşi din care 2 fruntaşi, 4 mijlocaşi, 12 pălmaşi şi 4 numai cu grădini şi casă.

În 1897, comuna avea 1766 locuitori, din care 953 erau din satul Râncezi, existau 375 gospodării cu 88 cai, 375 boi, 75 capre, 1500 oi şi 128 porci. Bugetul comunei Râncezi înscria la venituri 7986,98 lei, iar la cheltuieli 4505,32 lei.

Școala primară din Nucșoara de Jos (sălile din stânga si dreapta intrării sunt din 1909)

Şcoala a luat fiinţă la 19 septembrie 1838, învăţător fiind Teoader Popescu. Tot el funcţiona şi la 7 iulie 1845. Clădirea şcolii de sine stătătoare a fost construită în 1842; era din bârne şi avea următoarele dimensiuni 5×3,4; 2,4×2,2; 2,4×2,4. Şcoala care se găsea la Nucşoara deservea atât pe copiii nucşoreni cât şi pe râncezeni. În 1848 şcolile au fost închise şi apoi redeschise după 10 ani. În 1861 învăţător era Oprea Diaconu. În 1870 şcoala funcţiona cu 52 băieți și 18 fete.

Într-un document din arhiva școlii din Nucșoara de Jos (Râncezi) se precizează că în Râncezi exista o școală din anul 1812 înființată de călugării de la Schitul Sf. Nicolae din Râncezi aparținător Mănăstirii Văleni și unde se preda în limba greacă.

Prima școală cu predare în limba română dar cu folosirea alfabetului chirilic a fost înființată în 1838. Funcționarea școlii era asigurată prin contribuția locuitorilor comunei. În 1879 unitatea devine școală oficială de stat, salariul învățătorului și întreținerea școlii fiind suportate de stat.

Între anii 1893 și 1895 director de școală (diriginte) era Ștefan Sersea – învățător din 1873. În 1896 conducerea școlii a fost asigurată de Gheorghe Dumitrescu (învățător din 1884) până la pensionarea sa din anul 1926. Numărul elevilor a crescut în fiecare an: 1893 – 62 elevi, 1897 – 88 elevi iar în 1909 – 130 elevi, care frecventau în mod regulat cursurile.

Creșterea numărului de elevi a condus la necesitatea construirii unui nou locaș de școală. Până în 1909 școala funcționa într-o singura sală aflată sub același acoperiș cu Primăria.

La 25 octombrie 1909 a fost inaugurată noua școala. Era construită din cărămidă având o suprafață de 200 m², cu două săli de clasă și o cancelarie. În proprietatea școlii se mai aflau: 400 m² curtea școlii, 250 m² grădina cu flori și 1850 m² o grădină parcelată.

În anul 1914 învățătorul – diriginte (director) Gh. Dumitrescu, printr-o inițiativă personală și cu sprijinul localnicilor, înființează Banca Populară ,,Țăranul” a comunei Râncezi.

Din 1926 conducerea școlii a fost preluată de Dumitru Vulpescu (învățător din 1923) care în 1938 a înființat Căminul Cultural ,,Eufrosin Poteca”.

Până în 1927 în comuna Râncezi existau două școli. Cea veche la Primărie și a doua, cea inființată în 1909, unde este actuala școală. În 1927 s-a înființat o a treia școală la Nucșoara de Sus în vecinatatea bisericii Sf. Nicolae. Începând cu 1928 fiecare școală avea circumscripția sa, iar începând cu anul 1931 în toate cele trei unități s-a introdus învățământul supraprimar (clasele V-VII), care nu era obligatoriu.

Recensământul populaţiei din 1912 arată că în comună existau 2226 locuitori din care 1209 erau în satul Râncezi.

În primul război mondial, râncezenii au adus un tribut sângeros, 131 dintre ei nemaiîntorcându-se în satul natal. Cei mai mulţi dintre ei au murit în luptele de la Mateiaş -Dragoslavele, de la Sălătruc şi Răzoare. În amintirea lor, în curtea şcolii generale, a fost ridicat prin subscripţie publică și din iniţiativa unui comitet local, ,,Monumentul eroilor”, creaţie a sculptorului Temistocle Vidali. Realizat din beton şi având înălţimea de 4 metri, monumentul se compune dintr-un piedestal şi o coloană. Pe monument sunt fixate reliefuri reprezentând puşti şi săbii încrucişate şi două plăci de marmură cu următoarele inscripţii:

Monumentul eroilor din Nucșoara de Jos

,,Eroilor căzuţi în războiul 1916-1919, pentru întregirea neamului; Dormiţi acum în pace umbre sfinte/ Voi cei mai bravi/ Voi cei mai buni/ Voi ce aţi căzut la pieptul drag al mumii/ Şi n-aţi avut nici cruce pe mormânt”;

Pe cea de-a doua placă este inscripţionat ,,Ridicat în timpul glorioasei domnii a M.S. Regelui tuturor românilor Ferdinand I cu stăruinţa unui comitet prin subscripţie publică”.

Ţinând seama că la acea dată comuna Râncezi avea circa 2000 de locuitori, înseamnă că numai această comună a jertfit pentru apărarea şi întregirea patriei, un locuitor din 18, ceea ce constituie un titlu de glorie şi mândrie pentru ea.

Ca o modestă recompensă pentru jertfa adusă în timpul războiului, când au făcut minuni de vitejie ca să apere ţara şi să-i întregească hotarele, au primit o parte din pământul stropit cu sânge. Negăsindu-se terenuri suficiente pe teritoriul comunei, au fost împroprietăriţi, conform Legii pentru reforma agrară din 17 iulie 1921, în judeţul Ialomiţa, unde au format o comună de colonişti numită azi ,,Gheorghe Doja”, una din cele dintâi din acea parte. Conform legii, fiecare colonist a primit 10 hectare de teren agricol, în afară de islaz care era folosit la comun.

Legea administrativă din 1950 a menţinut comuna Râncezi ca unitate administrativă în subordinea căreia se afla satul Nucşoara. Noua Lege administrativă din 1968 a avut pentru comuna Râncezi două urmări. Prima a fost desfiinţarea comunei şi trecerea ei sub administrarea comunei Poseşti, iar ce-a de-a doua a fost schimbarea numelui satului din Râncezi în Nucşoara de Jos.

Satul este aşezat în partea de sud-vest a comunei, pe culmea dealului cu acelaşi nume. Există două variante cu privire la proveniența denumirii sale. Prima ar fi ca numele să derive din substantivul ,,meredeu” (ce a suferit sincopa vocalei de mijloc) = lemn zimţat sau ,,cu dinţi” într-o parte, cu care se frământa caşul (D.U.L.R., 394 şi D.L.R.M., 493) şi feminizat. Cea de-a doua ipoteză, mai credibilă, este aceea că satul s-a format în urma spargerii satului Zeletin. O parte din locuitori şi-au ridicat casele pe culmile acestui deal, iar numele ar proveni de la cultura merilor, ceea ce a dus la numele ,,merii din deal”, simplificat ulterior în Merdeala.

Prima denumire de Merdeala apare în ocolnica Şomoioaga din 30 iulie 1592. Satul nu apare nici măcar în Harta lui Szatmary din 1864. În DG J. Ph. 1897, apare ca un ,,muntişor pe malul gârlei Zeletin, în comuna Poseşti, plaiul Teleajen, pe care sunt păşuni pentru vite”.

Anuarul statistic din 1897 îl prezintă ca sat al comunei Poseşti cu un număr de 99 locuitori, iar Recensământul din 1912 arată că avea 78 de locuitori.

Datorită poziţiei retrase faţă de drumul judeţean 102B şi a faptului că nu a fost electrificat în decursul timpului, populaţia a părăsit satul, astăzi având doar 8 locuinţe şi 3 locuitori cu vârstă înaintată. Nu s-a făcut electrificarea, deoarece în 1975, în perioada ,,sistematizării satelor”, a fost propus pentru dezafectare, din cauza poziţiei sale retrase pe culmea dealului cu acelasi nume, a distanţei mari faţă de drumul judeţean și mai ales a scăderii numărului de locuitori. Chiar dacă Decizta nr. 275 din 29 mai 1989 pentru punerea în aplicare Legii nr .2 din1968 a fost abrogată în 1990, nimeni din cei plecați nu s-a mai reîntors să locuiască permanent în sat.

Cel mai probabil, în scurt timp satul nu va mai exista.

Satul este aşezat în partea de sud și sud-est a comunei de-a lungul pârâului Zeletin, majoritatea locuinţelor fiind situate pe malul stâng al pârâului. Denumirea localităţii, după D.G.H. Ph. (pg. 572), ar proveni de la trei târlaşi veniţi aici cu oile, cel mai probabil de peste munţi. După Ecaterina Zăhărescu (,,Vechiul judeţ al Saacului în lumina istorică şi antropogeografică’’, Cunoaşterea Prahovei, an I, nr 1, ian 1939, pg. 70), toponimul arată foarte bine formarea satului în jurul târlei fixate (iniţial studiul a apărut în 1923, în Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie).

Toponimul derivă din sârbo-croatul ,,trlo” = loc neîmprejmuit şi neacoperit unde se odihneau vitele şi oile în timpul păşunatului. Acest toponim are două sensuri: loc de păşunat pentru vite, cu bordeie pentru păstori, respectiv aşezare provizorie pe o moşie străină pentru a face plugărie sau pentru a văra cu oile. Târlaş (D.E.X.) este stăpânul sau îngrijitorul unei târle.

Cea mai veche menţiune a satului Târleşti este într-un document al Starchiojdului şi Chiojdului din Bâsca. Este vorba de un hristov al lui Matei Vodă Basarab, dat pentru moşia Cepturaş, la 16 aprilie 1643, în care se stabilesc hotarele moşiei şi în care se precizează că aceasta se învecinează şi cu moşia moşnenilor din Târleşti şi cu moşia Jiveşti. Această ultimă moşie se afla pe teritoriul actualului sat în partea sa de est şi este menţionată documentar cu mult înaintea denumirii moşiei Târleşti.

În anul 1741 luna mai, a avut loc o primă ieşire din devălmăşie din moşia Târleşti. Deoarece nu s-au înţeles asupra împărţirii moșiei, domnitorul Constantin Mavrocordat, în urma petiţiilor primite, a trimis la faţa locului 12 boiernaşi, pentru a judeca şi a hotărî asupra acestei moşii. Prezentăm mai jos hristovul scris, rezultat în urma cercetărilor la faţa locului:

7429 (1741) 18 mai

,,Noi 12 boiernaşi care am fost luaţi după răvaşu măriei sale, domnului nostru Io Constantin N. Voievod, de la Popa Mitran, protopop de Bâsceni, i Dobrin din Lipia i ot Târleşti şi cu sluga măriei sale Mihaiu Vitorii, ca să alegem şi hotărî moşia de la Târleşti.

Deci noi, văzând luminata carte a Măriei Sale, ne-am strâns cu toţii la moşia Târleşti şi am strânsu toţi duşmanii şi am cetiti toate cărţile şi zapisurile câte am avut şi cartea Măriei Sale Radu Vodă Mihnea de ocolul acestei moşii şi am găsit 1160 stânjeni şi întrebând pe moşnenii Stoica Barbă Roşie şi pe Ion Metca cu fraţii lui cum sunt această moşie, iar ei răspuns ca să se facă trei părţi şi a treia parte să o ţină Dobrin ot Lipia şi Dumitru Baranga şi cu fraţii lui de moşie.

Deci, Dobrin, a scos carte a răposatului Pătraşcu Vodă, care carte spune de hotarele acestei moşii, care în carte nu scrie de împărţeală. Deci am văzut acea carte, ce era la mâna lui Dobrin ot Lipia şi întrebând pe Stoica dacă au şi ei alte cărţi, ei au spus că nu.

Şi văzând că alte cărţi n-au, aşa am hotărât şi am ales de dat, să stăpânească Dobrin ot Lipia i Dumitru Baranga cu fraţii lui, de moşie jumătate, stânjeni 580 şi au rămas feciorilor lui Dragomir stânjeni 580, şi au luat moşnenii din Zeletin din silişte unde au casele lor şi Dobrin şi Dumitru Baranga din jos de Jiveşti. Şi le-am pus piatră şi semne după obicei, şi am pus pietre prin mijlocul moşiei, despărţindu-se unii de alţii, ca să stăpânească cu bună pace, acum înainte 18 mai 7249 (1741).

Semnat: Ioniţă Căpitan Parascoveanu, Moise Lipiacu, Popa Pană, protopop, Negoiţă, Negoiţă ot Tohani, Constantin Logofăt, Popa Stroie ot Starchiojd, Dumitru Macovei, Dumitru Boloni, Constantin Vătaf, Constantin Chiojdeanu, Stanciu Izbaşa, Toma Hagi, Stan Vătaf, Dumitru ot Starchiojd.”

Din cele două documente prezentate rezultă că satul Târleşti este atestat direct în anul 1643 în hristovul semnat de Matei Basarab şi, indirect, în timpul domniei lui Pătraşcu Vodă (1554-1557).

La 25 iunie 1743, printre aldămăşarii participanţi la alegerea părţii lui Dumitru Macovei, vătaf al Starchiojdului din moşia Bătrînilor şi Zeletinului, au participat şi ,,Neagoi ot Târleşti, Ion Grecu ot tam, Stan ot tam, Pârvu ot Gogeasca” (Documentele Starchiojdului).

Între anii 1787-1792 a avut loc războiul austro-turc, în urma căruia Ţara Românească a fost ocupată de Imperiul Habsburgic. În timpul ocupaţiei, generalul austriac Bauer (ulterior va fi în solda Rusiei), a avut posibilitatea să străbată ţara şi a consemnat ceea ce a văzut în ,,Memoires istoriques et geographique sur la Vallachie – 1788”. În aceste memorii, el va menţiona şi satele Târleşti, Poseşti şi Râncezi.

Deosebit de important pentru Ţara Românească a fost faptul că, în timpul ocupaţiei, a avut loc ridicarea topografică şi elaborarea unei hărţi a teritoriului românesc la sud de Carpaţi, în ultima şi penultima decadă a secolului al XVIII-lea. Pentru ridicarea topografică au fost alese mai multe puncte geodezice unde au fost ,,plantate” piramide din lemn pe care localnicii le numeau ,,momâi” sau ,,ciuhe”. Unul din aceste puncte geodezice a fost vârful Pripor, piramida ridicată aici rezistând mai bine de 200 de ani. De altfel, în toponimia locală, denumirea de ,,La Piramidă” este mult mai utilizată decât Pripor.

Această hartă, editată în limba germană sub numele de ,,Militarische Karte der kleinen oder oesterichischen und gross Wallahei” (Harta militară a micii (Oltenii) şi a marii Valahii), din 1790, coordonată de obristul colonel Specht, pentru zona Poseşti oferă următoarele localităţi: la vest de punctul geodezic Pripor este localizat satul Râncezi, la circa un kilometru de şoseaua spre Văleni; cătunul Nucşoara nu apare; cătunul Valea Plopului este dispus pe flancul de nord; Valea Screzii nu apare; satul Poseşti este prezentat în două vetre sau silişti: cătunul ,,La Vârf”, la circa 800 de metri de şosea spre nord-est de aceasta şi, alta de două ori mai extinsă dar numai la vest de pârâul ,,Zeletina”, către Valea Stupinii, ceea ce ar prefigura Poseştii Pământeni; Poseştii Ungureni, Valea Stupinii şi Merdeala nu apar; satul Tarleşti este în întregime conturat numai la nord de şosea, la încrucişarea acesteia cu cu drumul spre Gogeasca şi Vârful Priporului.

Satul este menţionat apoi în anul 1815, în lucrarea lui Dionisie Fotino ,,Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţarei Româneşti şi a Moldovei”, în traducerea lui G. Sion, Impr. Naţ. Buc. 1859.

Anul 1831 aduce noi date despre Târleşti. Una din prevederile Regulamentului Organic (prima Constituţie românească) a fost elaborarea unei catagrafii (recensământ) şi a capitaţiei (impozit sub formă de cote fixe pentru fiecare familie), care au înlocuit sistemul ludei (număr variabil de birnici) şi a câslei (cotă parte din bir ce revenea unei comunităţi).

Catagrafia întocmită pentru anul 1831, a fost distrusă de bombardamentele americane din 1944. Anumite date provin de la Marea Vistierie sau Departamentul Finanţelor, care arată că în Târleşti erau 125 de familii dajnice şi 7 nedajnice. I se cereau 1875 lei pentru jumătatea anului 1831 şi 3650 lei pentru anul 1832. Iată şi demografia unor sate din jur: Bătrâni – 137 familii, Ariceşti Zeletin – 90, Starchiojd – 152, Chiojdul din Bâsca – 143, Cătina – 89, Valea Anei Pământeni – 38, Bâscenii de Sus – 73 şi Cărbuneşti – 89.

În ,,Cercetări statistice privitoare la stăpânirea pământului în Ţara Românească”, Ion Donat prezintă alte date extrase din catagrafia anului 1831, folosind alte surse. Acesta prezintă pentru satul Târleşti următoarele date: 141 familii şi 29 feciori de muncă. Moşia se numea Jiveşti şi era stăpânită de serdarul (comandant de cavalerie) Pârvulescu, de Bănică Cărbunescu şi megieşii (moșnenii).

Cu ocazia ocupării Ţărilor Române de către trupele ruse între anii 1829-1834, statul major al armatei ruse a întreprins şi ridicarea topografică a teritoriului ocupat. Această hartă a fost editată în 1835 şi reeditată în 1853, cu reambulările făcute de inginerii topografici în 1850. Coordonatorul hărţii ruse a fost colonelul german aflat în solda armatei ruse, Detnears. El a coordonat un grup central de 20 ofiţeri şi ingineri (majoritatea germani). Harta mai este numită şi ,,Harta Detnears”. Această hartă este mult mai precisă decât ,,Harta lui Specht” din 1790, deoarece arată starea populaţiei şi gruparea ei pe teren. Toate amănuntele hărţii se referă la planimetrie, fiind executată la cererea administraţiei ţării – vistieria – pentru nevoi de impunere fiscală, statistică şi de cunoaştere.

Pe această hartă indicii demografici sunt marcaţi prin trei feluri de aşezări rurale. Cu un cerc mic şi o linie verticală deasupra sunt reprezentate cătunele între 1-5 gospodării (de exemplu Valea Screzii). Numele aşezărilor este scris cu litere de mână. Pentru aşezările cu 5-20 gospodării nu s-a folosit un semn distinctiv ci numai nume sub care s-au scris cifre ce reprezintă numărul de gospodării, nu la toate satele însă (de exemplu Valea Plopului şi Poseştii Ungureni). Aşezările mai mari de 20 gospodării sunt marcate cu un cerc mai mare şi o cruciuliţă deasupra. Numele satelor sunt trecute cu litere de tipar. Pe hartă apar Rânceşti (Râncezi) cu 48 gospodării, Nucşoara cu 87 gospodării şi Târleşti cu 165 gospodării. Nu apare Poseştii-Pământeni, deoarece el se afla chiar la joncţiunea dintre două coloane de hârtie şi a scăpat din vedere.

Conform Regulamentului Organic, recensământul, respectiv catagrafia, urma să se desfăşoare din 7 în 7 ani. În 1838 a apărut a doua catagrafie care înfăţişează întreaga populaţie a satelor pe familii şi nominal pe toţi membrii familiei şi animalele ce le aveau. Această catagrafie nu precizează și pământul pe care familiile îl aveau în proprietate.

Pentru satul Târleşti, catagrafia din 1838 (mult mai cuprinzătoare) prezintă următoarele date: numărul de familii 175, număr de locuitori 620, din care 304 bărbaţi şi 316 femei, 268 erau copii sub 14 ani şi 352 erau adulţi. După categoria socială, 51 familii erau moşneni şi 105 erau familii de clăcaşi, majoritatea pe moşia Jiveşti. În ceea ce priveşte capitaţia se menţiona: 114 familii erau birnici (plăteau taxe), 8 familii se încadrau la iertaţi, 3 familii patentari şi 2 familii erau scutite. Toate cele 156 familii din Târleşti intrau în categoria de agricultori. Terenul arabil era de 298 pogoane, iar familiile satului aveau 87 cai, 164 boi, 146 vaci, 337 oi, 203 capre, 197 porci şi 7 stupi. Majoritatea pomilor fructiferi o formau prunii, 5405, iar alţi pomi fructiferi (meri, peri, nuci) erau 70.

Așezat pe un drum comercial între Valea Buzăului și cu bifurcare spre Valea Teleajenului și Valea Cricovului Sărat, a avut ca efect apariția hanurilor – loc de popas pe timpul nopții pentru cei care transportau diferite mărfuri: hanul lui Ghiță Iancu, hanul prințesei Coralia Boldur Cantacuzino, cel al lui Stoica Haită, al lui Andreescu Nederu, în Bodești, hanul lui Ghican și în Posești, hanul lui Boboc.

Ocupaţia rusă dintre anii 1828-1834, cu toate nenorocirile cauzate de războiul ruso-turc dintre anii 1828-1829, a avut şi unele părţi pozitive. Generalul Pavel Kisseleff a convocat în 1831 o adunare a marilor şi micilor boieri, care au alcătuit prima constituţie românească, ,,Regulamentul Organic”. Atunci a fost scos din îndelungata sa somnolenţă învăţământul public. Au luat fiinţă ,,şcoalele începătoare”, câte una în reşedinţele de judeţ. Cea de la Vălenii de Munte a luat fiinţă în 12 august 1832, cu 29 şcolari. Încă de la început această şcoală a întâmpinat mari greutăţi din partea medlenicerului Mârzea, mai marele târgului, şi a stareţilor mănăstirilor Văleni şi Cotroceni, care pretindeau ca şcolarii de la şcoala românească începătoare ,,nu vor avea nici-o procopseală din limba valahică”.

O altă greutate era descoperirea tinerilor ştiutori de carte din sate, care să primească slujba de învăţători şi care aveau să fie datori ,,a se ocupa cu dinadinsul de şcoală şi să urmeze câtăva vreme pe vară în şcoala din oraşul judeţului spre a se desprinde la învăţăturile începătoare şi mai ales metoda de predare sau a împrumutatei învăţături”.

Greutăţi mari au fost şi în ceea ce priveşte aflarea clădirii pentru şcoală şi mai ales pentru clădirea unui local propriu sau procurarea mobilierului şi a materialelor didactice.

În anul 1838 a fost elaborat Planul de organizare a şcolilor săteşti de către Eforia Şcoalelor, elaborat şi coordonat de ministrul de interne de atunci, Mihail Ghica, fratele domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Conform acestui plan, satul era obligat să deschidă o asemenea şcoală, solicitând pe unii din cântăreţii bisericeşti să înveţe pe copiii satului carte şi cântări. În schimbul muncii lor, urmau să primească 800 kg de bucate (cereale boabe) din magazia de rezervă a satului şi câte 2 lei de la fiecare enoriaş familist.

La Târleşti, prima şcoală comunală s-a înfiinţat la 6 octombrie 1839. Primul învăţător trimis de la şcoala din Vălenii de Munte, condusă de profesorul David Maniu Almăşanu, a fost State State sin Popa Voicu din Livadia (Vărbilău). Până în 1842 şcoala a funcţionat într-o încăpere a fostului han, al serdarului Pârvulescu. La 18 noiembrie 1842 satul Târleşti figura în lista Eforiei Şcoalelor cu ,,şcoală săvârşită”, adică era gata construcţia ei. Clădirea a fost ridicată pe moșia prințesei Coralia Boldur Cantacuzino (moștenitoarea serdarului Pârvulescu), langă hanul ce-i aparținea și cu sprijinul său material. Școala avea pereţii din nuiele acoperite cu pământ (pomesteală), acoperişul fiind din şindrilă. S-a păstrat şi dimensiunea încăperilor: 4,2/3,2; 2,4/2; 2,2/2. În ceea ce priveşte încăperile mici, una era destinată materialului didactic, iar cea de-a doua era locuinţa învăţătorului. State Voicu a funcţionat ca învăţător până în 1848 când, în urma înfrângerii revoluţiei din 1848, toate şcolile au fost închise. Şcoala s-a redeschis abia în 1857. În 1861 funcţiona ca învăţător Niţă Predescu.

Prin Legea Instructiunii Publice din 1863 invățământul devenea învățământ de stat general, obligatoriu și gratuit pentru ciclul primar (cls. I-IV), învățătorul era retribuit de stat, fiind înlocuită întreținerea și plata învățătorului de către comunitatea sătească. Se preciza obligația consiliilor comunale de a se preocupa ca învățătorii să fie din comunitatea locală și să găsească pe cel mai dotat intelectual dar și să-l sprijine material, pentru a urma Școala Normală.

Clădirea şcolii a fost distrusă de un incendiu în anul 1897. A fost ridicată o nouă şcoală, construită între 1898-1901, cu ziduri de piatră pe un teren donat de moșnenii târleșteni. Clădirea avea două săli de clasă cu ziduri din piatră având următoarele dimensiuni: 8,5/5,5; 6,5/5,5 şi o cancelarie cu dimensiunea 4/4. Tot atunci a fost construită și o fântană care există și astăzi. În urma cutremurului din 4 martie 1977, şcoala a fost grav avariată și, existând pericolul de prăbușire, la recomandarea unor experți tehnici, a fost demolată.

Primul învăţător care a provenit din locuitorii satului a fost Vasile Dinescu, mort la Dragoslavele în 1917 în timpul primului război mondial. El a funcționat ca învățător la școala din Cărbunești. După 1910 şcoala a funcţionat cu două posturi, primul fiind ocupat de Dumitru Chivăran iar cel de-al doilea fiind ocupat de Mihail Cărbunescu. După plecarea lui Chivăran, în 1921, postul va fi ocupat de Pavel Păun. În anul 1928, ca urmare a creșterii numărului de elevi, se va înființa un al treilea post, ocupat de învățătoarea Aurelia Dinescu.

După desfiinţarea judeţului Saac, la 1 ianuarie 1845, comuna Târleşti împreună cu satul Gogeasca au intrat în componenţa judeţului Prahova. D.T.S.R. (1872) aminteşte comuna ca parte a plaiului Teleajen, cu o populaţie de 825 de locuitori.

La 10 februarie 1858, un anume Matei Bercea din satul Târleşti dădea o adeverinţă serdarului N. Homorânceanu ca vechil (avocat, mandatar sau om de încredere), pentru a-l reprezenta în pricina în care a fost citat de curtea civilă, secţia a II-a, cu Gheorghe Anghel din aceeaşi localitate (D. I. Brezeanu – Documente de pe Valea Teleajenului).

Între anii 1856-1860 a fost construită, prin contribuţia enoriaşilor, actuala biserică târnosită în anul 1860 cu hramul ,,Sf. Nicolae”. De menţionat că exista o biserică din lemn construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și ridicată prin intermediul călugărilor de la Mănăstirea Ciolanu (jud. Buzău). După târnosirea noii biserici, cea din lemn a fost transportată peste Dealul Pripor în satul Valea Cătinei (jud. Buzău) unde se găseşte şi astăzi.

Fosta primărie din Târlești

Reforma agrară din 1864 a dus la eliberarea a 119 titluri de proprietate pentru locuitorii din Târlești și Gogeasca (cu despăgubire), majoritatea pe moşia Jiveşti dar şi pe moşia lui Dumitru Cărbunescu, urmașul lui Banică Cărbunescu. Toți cei împroprietăriți au primit mai multe titluri de proprietate, neputându-se comasa într-un singur trup de lot cele câte 12 pogoane, iar din cele 119 titluri, o parte erau și ale clăcașilor din Gogeasca.

La inceputul secolului al XIX-lea se conturaseră pe teritoriul actual al satului Târlești trei moșii:

• moșia moșnenilor târleșteni – de la intrarea în sat, până la zidul din piatră de la marginea șoselei a vechii școli, construită între anii 1898-1901.
• moșia lui Banică Cărbunescu – de la reperul menționat anterior, până la Izvorul Pominoii – pe șosea până la Podul Măgarului.
• moșia Jivești – de la Izvorul Pominoii, până la Valea Seacă de Catina, limita dintre județele Prahova si Buzau.

Moșia Jivești este atestată documentar într-un act de hotărnicie emis in anul 1562 de Petru Voevod pentru stabilirea hotarelor moșiilor Pătârlăgeni, Chiojdul den Bâsca, Lerești, Cepturaș și Cătina, în care se arată ca moșiile Cătina si Cepturaș se învecinau cu moșia Jivești.

Această moșie era stăpânită la începutul secolului al XIX-lea de marele serdar Pârvulescu. Fiind fară urmași direcți, moșia va intra în stăpânirea nepoatei sale, prințesa Coralia Boldur Cantacuzino la mijlocul secolului al XIX-lea.

Prințesa era doamnă de onoare în suita reginei Elisabeta, soția regelui Carol I (1866-1914). Aflând de intenția regelui de a găsi un loc pe care să construiască o reședință regală, a încercat să-i vândă această moșie. A fost refuzată deoarece nu exista o sursă de apă permanentă și cu un debit mare. Va vinde aceasta moșie spre sfârșitul secolului al XIX-lea lui Grigore Filipescu din Drajna. La rândul său, și la scurt timp, Grigore Filipescu vinde moșia Jivești lui Negro Ponti (italian de origine), fost administrator al moșiilor prințesei Cantacuzino. Acest Negro Ponti a devenit unul din cei mai mari proprietari de pământ din România. Moșia sa se întindea din Dealurile Priporului până la Brăila.

Coralia Boldur Cantacuzino avea în localitatea Bâscenii de Sus (jud. Buzau) reședința principală pentru administrarea moșiilor sale din zona – ,,Curtea Prințesei”. Pentru administrarea moșiei Jivești avea și în Târlești o altă reședință (care nu mai există) mult mai mică. Locul unde erau construite clădirile reședinței a rămas în toponimia locală sub numele ,,La curte” (actuala zonă unde se află Căminul Cultural și terenul din jurul său).

În 1863-1864 a fost adoptată Legea administrației, înființându-se ca forma de organiare – comuna. Conform legii, comuna cuprindea unul sau mai multe sate iar satul cu cea mai numeroasă populație devenea reședința comunei. Astfel, satul Târlești devine reședința comunei cu același nume, având în subordonare sa satul Gogeasca.

Legea rurală din 1864, din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, a avut ca efect emiterea a 119 titluri de proprietate pentru clăcașii din Târlești și Gogeasca ce vor primi pământ pe moșia lui Dumitru Cărbunescu, fiul lui Bănică Cărbunescu și pe moșia Jivești. Titlurile au fost emise până în anul 1883, an în care clăcașii au terminat de plătit suma datorată pentru răscumpărarea pâmântului. De reținut este valoarea mare a leului românesc comparativ cu alte monede europene: un leu echivala cu un franc elvețian și cinci centime (considerat valuta forte a Europei), iar același leu româensc echivala cu trei dolari americani.

Lista clăcașilor din Târlești împroprietăriți cu despăgubire intre anii 1864 – 1883 (au primit 12 pogoane):

LISTA

În august 1865 a intrat în vigoare obligația căsătoriilor care se fac in fața ofițerului Stării Civile. Baieții se puteau căsătorii la 14 ani împliniți iar fetele la 12 ani cu consimțământul părinților și al tinerilor, luându-se în considerare valabilitatea căsătoriei după al 7-8-lea grad de rudenie.

În anul 1883, așa cum am mai menționat, prințesa Cantacuzino vinde restul din moșia Jivești lui Grigore Filipescu iar acesta, la scurt timp, lui Negro Ponti – italian de origine- unul dintre cei mai mari latifundiari din România de atunci. La rândul sau Negro Ponti a vândut în 1915, 700 pogoane de pământ rămase din moșia Jivești după împroprietărirea din 1864, lui Ștefan (Bebe) Ioanid (grec de origine), fost administrator pe moșia lui Negro Ponti. Ca administrator ,,reușise” să strângă destui bani încât să construiască în București un bloc pe Calea Victoriei pe care l-a transformat în birouri închiriate la diferite firme. În Târlești iși va construi, atât pentru el (pe locul unde era resedința prințesei Coralia Boldur Cantacuzino), cât și pentru părinții săi, câte o reședință de vară și un foișor. Era foarte pasionat de vânătoare și de multe ori venea din București cu mulți prieteni organizând partide de vânătoare.

D.G.J. Ph. (1897) menţionează că satele Târleşti şi Gogeasca formează comuna Târleşti, care are o populaţie de 1181 locuitori, din care 971 erau în Târleşti şi 210 în Gogeasca. Locuitorii se ocupau cu creşterea animalelor, pomicultura, dogăria, dulgheria şi rotăria. Se menţionează că pe Valea Săracă se găsesc cărbuni. Aceeaşi sursă menţionează că în comună sunt 175 ştiutori de carte.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, presa prahoveană ne informa că în vara lui 1899, din motive obscure nouă, se petrecea dizolvarea consiliului comunal din Tarleşti, la numai o lună de la instalare. Se pare că se constataseră nereguli electorale.

În anul 1910, în urma mai multor plângeri, vor mai fi improprietăriti alți clăcași îndreptățiți, conform Legii rurale din 1864, pe moșia lui Dumitru Cărbunescu.

Legea pentru reforma agrară din 17 iulie 1921 a determinat unele schimbări în viața locuitorilor din satele Târlești și Gogeasca, sate ce formau împreună comuna Târlești. Legea prevedea împroprietărirea cu precădere a mobilizaților din războiul din 1916-1919, a mobilizaților în campania din 1913, a văduvelor de război pentru copii, agricultorilor fără pământ, agricultorilor cu proprietăți mai mici de 5 ha și orfanilor de război. De asemenea se considerau îndreptățiți preoții, învățătorii și functționarii publici cu reședința în comunele rurale. Legea prevedea împroprietărirea acestora cu 5 ha sau 7 ha în zonele de colonizare. Cum pe teritoriul comunei Târlești nu puteau fi împroprietăriți toți cei îndreptățiți, împroprietarirea s-a făcut prin colonizare în Câmpia Bărăganului unde au întemeiat împreună cu cei din Gogeasca, o așezare nouă, Ștefan cel Mare, actualmente comună în județul Călărași.

În anul 1910, conform noii legislații, a fost înființată banca agricolă ,,Țăranul”, a cărei clădire a fost construită pe un teren cedat de pr. Ilie Popescu în apropiere de ulița cu intrare spre biserică; clădirea nu mai există. În 1932 a fost inființată cooperativa de consum ,,Albina” pe același teren cu banca agricolă ,,Țăranul”.

În anul 1928 a fost construit un local nou pentru Primăria comunei Târlești. Clădirea construită în același stil architectonic ca al vechilor case din comună, avea 4 încăperi și, alipit, o încăpere destinată jandarmeriei. După desființarea comunei, în urma aplicării Legii de organizare administrative din 1950, în urma unor modificări interioare, în clădire vor funcționa două săli de clasă, iar din 1958 și o sală de grădiniță. În prezent, a fost amenajat într-una din săli un mic muzeu sătesc prin aportul înv. Bălășoiu Carmen, Mihalcea Cornelia, Dinescu Florica și Ionescu Steliana. Încăperea jandarmeriei a fost destinată să funcționeze ca un cabinet medical al Dispensarului comunal. În prezent nu este funcțională din cauza lipsei dotărilor necesare standardelor actuale.

Monumentul eroilor din Târlești

Lângă primărie vor fi amplasate în anul 1935 un monument și o troiță din lemn în amintirea eroilor din satele Târlești și Gogeasca căzuți pe câmpurile de luptă. Monumentul avea la bază o țeavă prin care curgea apă permanent, adusă printr-un apeduct din olane de la circa 500 m distanță din punctul ,,Vișănari”. Pe plăcile din marmură albă, atașate pe laturile troiței în anul 2004, sunt scrise numele eroilor din satele Târlești și Gogeasca căzuți pe câmpurile de luptă din Războiul de Independență (1877-1878), Primul Război Mondial (1916-1919) și al Al doilea Război Mondial (1941-1945).Începând cu anul 1937, cel mai mare proprietar din comuna Târlești, Ștefan (Bebe) Ioanid, își pierde treptat moșia din cauza unor credite la mai multe bănci. Va fi executat silit de bănci care devin stăpâne pe cele cele 700 pogoane și le vor vinde. Cea mai mare parte a loturilor vor fi cumpărate de locuitorii din Târlești, dar vor fi cumpăratori și din satele vecine: Cărbunești, Posești, Cătina, Bâsceni. În 1947 va mai rămâne doar cu 6 pogoane situate în jurul reședinței sale. Cu un an înainte, soția sa plecase în Elveția, țara sa de origine. A fost acuzat de crimă pentru asasinarea unei refugiate poloneze, ucisă în pădurea de la Băneasa, venită în România în anul 1939 (când Polonia a fost ocupată de Germania și U.R.S.S.), pe care ar fi jefuit-o de bijuterii și de o mare sumă de bani. După lungi cercetări s-a descoperit că cel care a săvârșit crima a fost Ștefan Ioanid. Profitând de evenimentele istorice de atunci va fugi din țară, refugiindu-se în Elveția. Va fi judecat în lipsă și condamnat la moarte. Casa cu cele 6 pogoane de pământ situate în jurul ei, precum și proprietățile din București, vor fi confiscate. Casa – reședința sa din Târlești – va fi modificată în interior și transformată în Cămin Cultural în anul 1962. La scurt timp după fuga sa din țară, mama lui, Eugenia Ioanid, își vinde casa (care va fi cumparată de familia Mihalcea Constantin) și se va stabili în București.

Până în anul școlar 1961/1962, la școala din Târlești funcționau numai cursurile primare (I-IV). Copiii care doreau să-și continue studiile pentru cursurile gimnaziale erau nevoiți să meargă pe jos, la școala din Poseștii-Pământeni situată la o distanță de 7-8 km față de domiciliul multora dintre ei. Începând cu anul școlar 1961/1962, datorită creșterii numărului de elevi și a obligativității învățământului general de 7 clase (din anul școlar următor, a celui de 8 clase), școala se va transforma din școală elementară (primară) în școală de 7(8) clase generale.

Școala din Târlești (în prezent în conservare)

Din cauza lipsei de spațiu, (școala fiind construită în 1898), prin desființarea comunei Târlești în 1951, în localul fostei primării s-au amenajat două săli de clasă. Începând cu anul 1963 a început construcția unei noi școli care a fost dată în folosință integral în anul școlar 1965-1966. Vechea școală a continuat să funcționeze, cele două săli fiind transformate, una într-o sală de sport, iar cealaltă într-o sală pentru depozitarea lemnelor necesare încălzirii claselor în timpul iernii. Avariată grav în uma cutremurului din 4 martie 1977, a fost demolată.

Scăderea treptată a numărului de elevi ca urmare a migrării populației tinere și implicit a scăderii natalității a determinat, ca în anul 2006, cursurile gimnaziale să fie transferate la Școala gimnazială Posești, iar trei ani mai târziu au fost transferați și elevii de la cursurile primare. În prezent, clădirea școlii este în conservare.

Atestarea documentară a județului Saac (Săcuieni) nu există, denumirea de Săcuieni apărând din secolul al XIII-lea, iar ca județ din secolul al XV-lea. Numele îi venea de la numeroase elemente transilvănene, ungureni și săcuieni, de fapt români și secui colonizați în această regiune în secolul al XIII-lea pe vremea expansiunii la sud de Carpați a cavalerilor teutoni stabiliți în Depresiunea Brașov și a întemeierii Episcopatului cumanilor – colonizare care va continua și în secolele următoare.

Săcuieniul este menționat în porunca dată de Dan al II-lea la 1431 târgoveților din Țara Românească, aducându-le la cunoștință că brașovenii vor plăti aceleași vămi ca și în vremea lui Mircea cel Bătran. Săcuienii era reședința județului cu același nume, pe Valea Teleajenului, între județele Prahova și Buzău.

Același nume apare și la 1603, ca peste câteva decenii Miron Costin să vorbească despre Văleni. Nu s-au găsit documente care să ateste denumirea simultană a celor două nume dar nici când denumirea de Săcuieni devine Văleni.

Județul vecin, Prahova, este atestat din anul 1482 într-un document de la Basarab cel Tânăr. Județul Saac se întindea de la Brașov, peste crestele muntelul Mălăiești, Slănic și Ștefești la nord-vest, apoi în lungul Văii Teleajenului până la sud de Bucov, pe Cricovul Sărat până dincolo de Glodeanu, peste dealurile Istriței, pe Valea Buzăului până la Gura Teghii, pe Bâsca Mare și direct la muntele Ciucaș.

În 1781 capitala de județ a fost mutată la Bucov deoarece se deschisese drumul comercial pe Valea Prahovei, Vălenii de Munte rămânând reședința Plaiului Teleajen.

Județul era condus de un județ (jude), de ispravnici și de vătafi de plai pentru apărarea granițelor de nord. Județul avea pe stemă o viță de vie cu struguri iar la cea a plaiului Teleajen, din care făceau parte și satele actuale ale comunei Posești, un țap. Principalele localități ale județului erau Bucov, Vălenii de Munte, Starchiojd și Slănic.

La începutul secolului al XIX-lea județul avea 346 de așezări umane, două mine de sare la Slănic și Gura Vitioarei, 10 892 de locuitori din care 5 992 birnici, 61 pestelnici, 176 slujitori, 388 preoți, 162 diaconi, 97 neamuri, 17 ruptași, 1897 scutelnici, 935 păslușnici, 834 ungureni, 399 mazili, 75 surugii. Catagrafia din 1831 ne informează că în plaiul Teleajen erau 46 moșii și 29 proprietăți majoritatea arendate. Principalii proprietari erau vornicii Grigore și Iordache Filipescu, medelnicerul Mârzea, logofătul Tudor Cărbunescu, stolnicul Petrache Nicolaie, logofatul Florea Sersea, logofatul Banică Cărbunescu, preotul Popa Dumitru, aga Manolache Florescu și logofatul Nitu Cereșeanu. Din cantitățile mai evidente de produse agricole se distingeau: porumb (1 800 000 oca), rachiu de prune (85 000 vedre), fasole (70 000 oca), carne de oaie (80 000 oca).

În momenul aplicării Regulamentului organic din 1831 (dată de la care se păstrează fondul arhivistic), Plaiul Teleajen avea reședința la Vălenii de Munte deși sediul ispravnicului se mutase la Bucov. El cuprindea satele (le-am menționat în totalitate pentru a constata care dintre ele au dispărut până astăzi sau care nu se constituiseră ca sate fiind, la timpul de atunci, mici cătune): Valea Stâlpului, Ungureni, Oltenii de Ștubei, Ștubei, Teișanii Străini, Teișanii Megoieși, Homorâciu Ungureni, Homorâciu Pământeni, Izvoarele, Mânectu Pământeni, Măneciu Ungureni, Poseștii Ungureni, Poseștii Pământeni, Poiana Mierlei, Râncezi, Nucșoara, Drajna de Sus, Drajna de Jos, Ogretin, Valea Borului, Slon, Cerașu (numit așa datorită prezenței cerului-stejarului, și nu a cireșului), Bătrâni, Târlești, Aricești, Cărbunești, Surani, Șoimari, Ghitioara, Predeal, Opăriți, Dumbrăvești, Mălăiești, Vâlcanești, Cosmina de Jos, Cosmina de Sus, Livadea, Ștefești, Vărbilău, Poiana Vărbilău, Haimanalele, Strâmbeni, Strâmbenii Bărcănescului, Bertea, Bughea de Jos, Bughea de Sus, Adunații de Găvănel, Poiana Copacului, Separești, Risipiți, Trestioara, Atârnați, Schiulești (Arhivele Statului, Ploiești).

Din această înșiruire se poate observa că, în actuala comună Posești, existau în anul 1831 5 sate: Poseștii Pământeni, Poseștii Ungureni, Nucșoara, Râncezi și Târlești.

În 1832 județul cuprindea 5 plăși și două plaiuri cu 186 sate: Plasa Câmpului cu reședința la Mizil și 21 de sate; Plasa Tohani cu reședința la Plavia și 21 de sate; Plasa Cricovului cu 18 sate și reședința la Urlați; Plasa Podgoria cu reședința la Bălțești și Podenii Vechi cu 12 sate; Plaiul Teleajenului cu reședința la Vălenii de Munte cu 26 de sate și Plaiul dinspre Buzău cu reședința la Sibiciul de Sus cu 49 sate.

În 1835 a avut loc o reorganizare, județul fiind compus din cinci plăși: Teleajen cu centrul la Văleni, Podgoria – Podenii Vechi, Tohani – Plavia, Câmpu – Mizil și Plasa dinspre Buzău cu reședința la Sibiciul de Sus.

În 1842 județul avea 82206 locuitori și 21251 case, 51 biserici, 600 mazili, 632 neamuri, 1663 scutiți, 16137 birnici, 470 patentari, 4563 țigani, 75 dorobanți, 175 slugi, 302 preoți, 46 diaconi, 182 răspopiți. Un număr de 1480 de locuitori era înregistratcu diferite boli. Alături de țigani (menționați deja) erau 251 maghiari, 247 sârbi, 68 greci și 2 evrei (D.G. Prahova – 1897).

În 1836, la Văleni, s-a înființat Școala Normală pentru pregătirea de învățători la sate condusă de profesorul David Almășanu, produs al Școlii Naționale din București.

La data desființării – 1 ianuarie 1845 – fostul județ s-a împărțit astfel: 2/3 din suprafața a intrat în componența județului Prahova iar 1/3 în componența județului Buzău.

Prin Legea Administrației din 1863 – 1864, județul era condus de un prefect iar în fruntea plaselor se afla un subprefect. Tot atunci s-a înlocuit denumirea de Plasă cu Pretură. Apare o noua formă administrativă, comuna, care avea în subordinea sa unul s-au mai multe sate. Organul de conducere era consiliul comunal, condus de un primar ales prin vot secret dintre consilieri. În 1883 se revine la termenul de Plasă iar cele trei comune de atunci, Râncezi, Posești și Târlești, erau în componența Plasei Teleajen.