on 20/04/2020
Biografia a fost realizată de către prof. M. Vulpescu și publicată în anul 1969 în volumul Contribuții la istoricul satelor Posești, Râncezi și Nucșoara, lucrare scrisă în colaborare cu prof. N.I. Simache.
În continuare, am redat fragmentul original, fără alte modificări.
De pe meleagurile Nucşoarei s-a ridicat, la începutul veacului trecut, unul dintre cărturarii de seamă din țara noastră, cu studii la şcolile din Apus, cunoscător al filozofiei moderne, înaintatul gânditor iluminist Eufrosin Poteca.
Animat de un sincer patriotism, el a susținut ideea renașterii sociale şi naționale a poporului român prin cultură, a protestat împotriva asupririi feudale, a criticat exploatarea crâncenă a țărănimii și abuzurile săvârşite de boieri. Deşi monah, îi plăceau prea puțin posturile călugăreşti și rugăciunile necontenite, preferând, în locul acestora, lucrările literare și analiza realistă, logică, a fenomenelor vieții și naturii. De fapt, se poate afirma fără teama de a greşi, că a îmbrăcat rasa călugărească nu cu scopul de a sluji mănăstirea ci pentru a străbate mai uşor calea spre învățătură, cale atât de spinoasă în vremurile de atunci. Este drept că el nu s-a putut desprinde total de ideea divinității, dar a reușit să facă deosebirea între metafizică – disciplină care se ocupă de teorie, și ştiințe – disciplinele care studiază natura, afirmând in „Cuvântul de inaugurarea cursului de filozofie, rostit la 1 octombrie 1825 la școala de la Sf. Sava”, că … „metafizica cercetează teoreticește cele ce sânt“… „Iar pre acele științe care cearcă numai trupurile, elementurile și organizarea lor în câtime și felurime le numesc ştiințe fizice, adică naturalnice, precum este matematica, fizica, chimia, istoria naturalnică, astronomia și geografia“. Sau, definind filozofia, el dă o coloratură nouă preocupărilor metafizice: „Cei vechi zicea că filozofia este știința celor cerești și pământeşti și în scurt a tuturor celor ce sânt. lar cei noi, zicând filozofie, înțeleg cu deosebire metafizica, logica și etica, care privesc partea cea mai bună a omului, adică puterea înțelegerii, îndreptarea voinței și lucrarea dreptății spre fericirea omenirii pre pământ și spre nădejdea vieții cei pururea viitoare”.
Asemenea idei, deşi proiectate pe un fond idealist, au tendință raționalistă. Este locul să amintim și faptul că Eufrosin Poteca a subliniat, în cursul său de istorie a filozofiei predat în anul 1826 la școala Sf. Sava (manuscris la Biblioteca Academiei R.S.R.), însemnătatea noilor invenții tehnice – microscop, telescop, barometru – și importanța descoperirilor stiințifice care au deschis epoca modernă. Și toate acestea într-o epocă în care obscurantismul, misticismul și bigotismul erau ținute în mare cinste, ca și dictonul „Crede și nu cerceta”. Pentru aceste idei înaintate, cărturarul filozof a avut de suferit din partea conducerii clerului. Mitropolitul Grigorie care …„nu suferea lumina filozofiei, nici a celorialte ştiințe” l-a acuzat de ateism, străduindu-se din răsputeri să-l înlăture de la catedră și să-l izoleze de capitală.
Eufrosin Poteca s-a născut in comuna Posești, satul Nucșoara, județul Prahova, în noiembrie 1786, într-o familie de clăcași.
Tatăl său – Dumitru Potecaşu – a îndeplinit o vreme funcția de vameș și paznic la Cordună (vamă) – trecătoare în apropiere de Chiciura. Cunoscător al potecilor și trecătorilor spre țara Bârsei, călăuzea mocanii în drumul lor spre iernat în bălțile Dunării.
Polixenia – mama cărturarului – a rămas în aminitrea nucşorenilor ca o gospodină de frunte, pricepută în alesături și țesături de scoarțe şi covoare.
Se pare că viitorul profesor de filozofie de la Sf. Sava a învățat să descifreze taina slovelor scrise mai întâi sub îndrumarea tatălui său și apoi la școala grecească de pe lângă Schitul Sf. Nicolaie din Nucşoara (Valea Râncezilor) închinat mănăstirii Cotroceni. Elev silitor şi cu inteligență sclipitoare, Poteca se face remarcat și, în urma recomandării boierilor Filipescu care aveau un conac și o sfoară de moșie la Drajna, este primit la școala grecească Schitu Măgureanu în anul 1812. Tot atunci îmbracă și haina de călugăr, primind numele de Eufrosin. Din 1816 – 1818 este profesor la Schitu Măgureanu, dar în 1818 părăsește catedra pentru a deveni elevul lui Gheorghe Lazăr (1818 – 1819) și apoi profesor de geografie la școala Sf. Sava (1819 – 1820). Îşi întrerupe din nou cariera didactică, pentru a-și desăvârși studiile în străinătate, ca bursier al Eforiei școalelor, la universitatea din Pisa – Italia, (din toamna anului 1820 până în iunie 1823) și la Paris (1823 – 1825), împreună cu Constantin Moroiu, Ion Pandele și Simeon Marcovici (Marcu).
Viața de stipendist (bursier) nu s-a dovedit a fi deloc uşoară. Funcționarii Eforiei uitau să trimită banii, iar unii potentați ai zilei considerau că se cheltuiesc prea mulți galbeni cu întreținerea bursierilor în străinătate. Într-un caiet de însemnări al lui Poteca s-au găsit ciornele scrisorilor trimise de el în țara pentru a cere sprijin. Aceste scrisori au fost publicate de Ion Bianu în Revista Nouă, anul I, nr. 11, din 1888, sub titlul „Întîii bursieri români în străinătate“.
Într-una din aceste scrisori, Eufrosin Poteca – mai marele studenților trimişi în străinătate – notează cu amară ironie că nu se pricepe la intrigile curții atât pentru faptul că era „gros ca un butuc și de trup și de minte“, dar mai ales pentru că avea origine țărănească : „… eu cu adevărat văd că sânt mai de jos, pentru că sînt născut mai aproape de pădure decît de curtea domnească“ şi, părăsind tonul ironic notează cu mindrie : „dar însă părinții mei cei adevărați, din cari se trage tot neamul omenesc, sânt cerul și pămîntul, cari trăiesc în vecii vecilor și au vrut ca să se nască în munți metalurile cele mai scumpe, pietrile și florile cele mai frumoase“.
Încercând să-i convingă pe cei din țară că bursierii nu-și pierd vremea în străinătate și că au nevoie de bani pentru întreținere și învățătură, el adresează scrisori mitropolitului, boierilor Ştefan și Constantin Bălăceanu, lui Mincu Zografu și altor cunoscuți, rugându-i să intervină pe lângă Divan și Eforie, pentru a le trimite stipendiile cu regularitate.
În scrisoarea adresată fostului mitropolit Dositei, Eufrosin Poteca arată că banii cheltuiți cu învățătura nu sunt pierduți, că „va veni timpul să se laude cu noi nu numai aceştia care ne-au trimis, ci şi toată Valahia“ și, în continuare dă câteva informații privind progresele la învățătură ale stipendiştilor:
„N-avem încă doi ani aice şi am făcut mai mult decât aceea ce putea cineva să spere. Cred de datoria mea să spun rezultatele noastre, pentru că sântem trimişi cu cheltuiala patriei. Și dar, ca să nu spun mai întâi cele mai mari, încep cu mine cel mai bătrân. Eu, afară de limba italiană și latină, am studiat atât de bine filozofia propriu-zisă, încât îndrăznesc a spune că și a o preda aceasta sânt vrednic. Am citit şi altele teologice, istorice și politice nu puține, dar mărturisesc nedesăvârşirea”. Merită să reținem din cele de mai sus, faptul că în mai puțin de doi ani studentul Eufrosin Poteca – pe atunci în vârsta de aproape 36 de ani – reușise să învețe două limbi străine – italiana și latina – și, în plus, filozofia, în aşa fel încît se simțea vrednic a o preda. Ce altă dovadă mai convingătoare a sârguinței sale în ale învățăturii decât citatul de mai sus, din care trebuie să reținem și motivarea „cred de datoria mea să spun rezultatele noastre, pentru că suntem trimişi cu cheltuiala patriei“ (sublinierea ns.)., motivare deosebit de clară încât nu mai are nevoie de comentarii.
Și despre ceilalți stipendişti aflăm lucruri frumoase: „Costache, fratele lui Matei (Moroiu, n.n.) a dat faima în Pisa cu latineasca, şi, înscris la legi, progresează excelent. Simeon Marcu, dedat la limba franceză și la înaltă filozofie, a progresat nu puțin. In sfârșit, Ioan Pandele și-a făcut admirarea profesorilor, pentru că, dedat la matematici, a învățat geometria într-un an asemenea ca profesorul. Studenții greci și italieni socoteau că o ştia din Valahia; anul acesta a fost început algebra pe care a și învățat-o pe jumătate, dar din o rea întîmplare s-a bolnăvit profesorul acela de boală de cap, încit a rămas Academia fără profesor de algebră. Iată dar am spus cele despre noi.“
După această succintă dar cuprinzătoare informare, cărturarul îşi încheie scrisoarea rugându-l pe Dositei să-i îndemne pe boieri să le trimită banii necesari, „iar dacă nu pot sau nu voiesc, să ne trimeată cel puțin cheltuiala drumului; și venind, sau aceste puţine idei ale noastre le vom semăna în Valahia, sau grîu pe şesurile întinse ale ei“.
Cu un conținut asemănător este şi scrisoarea adresată lui Ştefan Bălăceanu şi datată în Pisa, 10 februarie 1822 : „…s-a finit întâiul an și la noi nici bani, nici scrisoare. Mulți de aicea ne-au luat netrimişi la studiu, ci exilaţi la pedeapsă“.
Deşi departe de țară, Eufrosin Poteca este la curent cu evenimentele mai de seamă din patrie. El plânge asasinarea lui Tudor Vladimirescu pe care-l vede ca un exponent al celor asupriți și-și exprimă convingerea că și în Valahia „saracă de dreptate și adevărata noastră mumă care se află in jugul varvariceştii tiranii“ se va instaura dreptatea.
Din toamna anului 1823 bursierii sunt trimişi la Paris. Lipsește însă unul din ei, cel care-i uimise pe toți prin deosebitele sale aptitudini în studierea matematicii, Ion Pandele, care nu putuse îndura lipsurile materiale și poate și din cauza unei constituții fizice mai debile, se îmbolnăvise de nervi şi-şi pusese capăt zilelor într-un moment de deznădejde.
Într-o scrisoare, Eufrosin Poteca deplânge pierderea acestui tânăr deosebit de dotat şi cere eforilor să fie mai punctuali în trimiterea banilor, pentru că, scrie el, „numai lipsurile materiale l-au ucis pe bietul Pandele“. La Paris, el frecventează cursul de astronomie al lui Arago pentru care încearcă o deosebită admirație și-i adresează o scrisoare, în limba franceză, prin care cere lămuriri în legătură cu circuitul apei în natură – problemă încă neelucidată pe vremea aceea.
Despre şederea sa la Pisa și Paris nu sunt prea multe informații, dar putem afirma că în anii petrecuți în străinătate, cărturarul român și-a desăvârșit pregătirea, devenind unul dintre oamenii de cultură ai vremii sale.
Din însemnările sale autobiografice reiese că știa 4 limbi străine: greaca, latina, italiana, franceza, și că studiase din ştiințe geografia, istoria, logica, morala, filozofia, fizica, dreptul (stiința legìlor), dar iată citatul : „M-am străduit eu mai mult decât toți, de am învățat mai bine şi cartea românească și grecească și elinească cu gramatica ei, și latinească și itaienească și franțuzească cu gramaticile lor. și din stiințe: gheografia, istoria, loghica, morala, filosofia, fisica şi ramurile ei; știința legilor cu dreptul roman civil, dreptul firesc și dreptul politic, și peste toate teologhia, și incă fusesem şi profesor atâția ani, tălmăcisem şi tipărisem atâtea cărți foarte folositoare“.
Această mărturie a fost determinată de nereuşita lui la o alegere de episcopi din august 1850, când : „s-au ales alții…cari nu s-au străduit a invăța mai nici carte rumânească bine, necum altceva…“.
La 1 octombrie 1825, Poteca inaugurează cursul de istoria filozofiei la Colegiul Sf. Sava.
În cuvântul inaugural aminteşte contribuția anticilor la dezvoltarea filozofiei, menționând că Evul Mediu a fost dominat de gândirea lui Aristotel, care, spune Poteca „au robit mintea omenească până la începutul veacului trecut“, iar după „haosul scolastic”, au urmat filozofii raționalişti, care au adus o contribuție la curentul iluminist.
Iluminismul românesc deși s-a manifestat în forme diferite de la o provincie la alta, date fiind condițiile specifice de viață economică, socială și politică – prezintă aceleaşi componente, şi anume: criticarea iobăgiei, desființarea privilegiilor, eliberarea de sub exploatarea feudală, independență națională, lupta împotriva obscurantismului.
Eufrosin Poteca – gânditor iluminist – a susținut ideea renașterii sociale și naționale a poporului român prin cultură, stăruind asupra înființării de școli în limba română, prin cuvântările rostite în calitate de decan de vârstă al profesorilor de la Sf. Sava, în fața domnitorului cu prilejul sărbătorilor din anii 1826 și 1827.s
Deoarece despre contribuția lui la dezvoltarea şcolii în limba română am scris articolul „Eufrosin Poteca și începuturile şcolii în limba română” (Studii și materiale privitoare la trecutul județului Prahova, vol. I, 1968, p. 95–100), voi menționa doar că toată averea sa a lăsat-o Eforiei şcoalelor, pentru întreținerea bursierilor și plata suplimentară pe 10 ani a invățătorilor din Gura Motrului și Nucşoara.
Cerând desființarea privilegiilor boiereşti și egalitatea tuturor cetățenilor în fața datoriilor către stat, el recomanda instaurarea legii dreptății prin care „să se hotărască a să da dăjdiile pentru cheltuielile statului și de mare și de mic fieșcare după analoghia averii sale; prin care legea în cea de pe urmă să se aşeze şcolile de învățătura de obște și pentru creșterea și povățuirea tinerilor precum să cade“.
În opera sa întâlnim şi ideea absolutismului luminat, conducătorul ales de popor și exponent al intereselor poporului – idee formulată într-una din cuvântările sale astfel: „Cârmuitorul este și slujește binele norodului, iar nu norodul este și slujește pentru cârmuitor, aşadar acesta, deși are putere, dar norodul o dă lui și nu poate s-o intrebuințeze decât pentru folosul norodului… iar intrebuințiând-o spre folosul său norodul poate să-l scoată și să aleagă pe altul.”
Ridicându-se împotriva exploatării țărănimii, Poteca spunea într-una din cuvântările sale (1827) „Oricine poate să înțeleagă nobilitatea de obşte a omenirii nu mai poate suferi nici a fi rob el însuși, nici a ținea pre alții robi“, pentru că „robia e lucru foarte vătămător și barbar“.
În timpul ciumei din 1828 se inchid şcolile, iar Poteca pleacă la Pesta pentru a tipări „Filozofia cuvântului și a năravurilor“ de J. G. Heineccius.
Drumul de la Bucureşti până la Sibiu, prin Turnu Roşu, îl va face cu căruța insoțit de Teodor Diamant care se ducea învățătură în Bavaria. A fost petrecut până la podul Calicilor de nepotul său Ilie (mai avea unul loniță). La Sibiu se întâlnește cu Eliade, este poftit de Gh. Bibescu de câteva ori la masă și pornește din nou la drum, tot cu căruța, ajungând la Pesta la 10 iulie 1828. Timp de aproape un an cât a stat la Pesta a corectat și tipărit „Filozofia cuvântului și a năravurilor”, a tradus din italiană în franceză „La scienza della legislatione” a lui Gaetano Filangieri, a asistat la deschiderea Universității și apoi la unele lecții de filozofie ale profesorului Imbre. În vara anului 1829 revine în țară și in 1830 este demis de Kiseleff din postul de profesor la Sf. Sava, iar în 1832 este trimis egumen la mănăstirea Gura Motrului, la 15 poşte de capitală, un adevărat exil, consecință a radicalismului ideilor sale şi a adâncirii conflictului cu „vrăjmaşul omenirii”, mitropolitul Grigorie.
Şederea la Gura Motrului a fost închinată tot cărților. Aici va tălmăci din Bossuet şi Massillon; va îndeplini și funcția de cenzor al editurii Mitropoliei, va sprijini cu sfaturi şi bani pe necăjiții din împrejurimi. În 1840 va veni la Nucşoara cu gândul de a asista la târnosirea bisericii clădită din dania lui, dar va pleca nemulțumit că prea puțini bani au servit la clădirea bisericii mulți din ei irosindu-se în alte scopuri.
În martie 1846, urmând sfatul lui Petrache Poenarul – pe atunci directorul colegiului Sf Sava – depune un fond de 1200 galbeni împărăteşti cu dobândă de 120 galbeni pe an din care să se întrețină doi bursieri în colegiu.
Suferea de ,,năduf“ și de ficat. În 1847 merge la băi la Mehadia, iar la sfârşitul aceluiași an se îmbolnăveşte de holeră. În martie 1848, a izbucnit în București un incendiu care a mistuit 3000 de case. Printre cei care au ajutat cu bani pe sinistrați a fost şi Poteca: ,,Am făcut și ajutoare însemnate pentru cei nenorociți și de obște, și în parte. Acest înfricoşat loc, care a mistuit la 3 000 case, multe hanuri și multe biserici, precum se adeverea fusese pricinuit de un coconaş de boieriu, jucându-să cu sloboziri de pistol, pe un vânt furios. Iată rodul răsfățării ! Ajutoare pentru cei nenorociți s-au făcut multe… dar năravurile noastre de răsfățare au rămas tot acelea. Aşişderea despre lacomie și nedreptate.”
După înfringerea revoluției din 1848 la care nu a participat, dar nici n-a dezaprobat-o, Poteca înfățișează situația din Țara Românească la începutul anului 1849 astfel: ,,toate şcoalele închise și în București și prin oraşele județelor și prin toate satele… Boierii sânt tot aceia, adică abuzivi ca mai nainte în slujbe. Dreptatea se dă după hatâruri şi mită. Domn legitim lipseşte.”
La supărările provocate de holera de care abia scăpase se adaugă și furtul de 5000 de galbeni lăsați în arhiva mitropoliei. După dovedirea hoțului (Isaia, economul mitropoliei), Poteca dăruiește acești bani prințesei Elisabeta Ştirbei pentrụ un pension de fete. Nereușita în alegerile de episcopi din august 1850 îi va mări amărăciunca și izolarea. Prin 1852 construiește pe cheltuiala sa un pod peste apa Motrului. Dintr-o condică de cheltuieli ținută în această perioadă de secretarul său Radu Popescu reiese că făcea danii pentru săraci. A murit de „boala nădufului“ la 10 decembrie 1858, la mănăstirea Gura Motrului unde a fost și înhumat.
Testamentul său, dovadă a consecvenței dragostei față de şcoală, cuprinde danii însemnate destinate instrucțiunii publice. În afară de cărți, vestminte şi alte lucruri personale, arhimandritul lăsa 5200 de galbeni impărătești pentru colegiul Sf. Sava, 5 000 de galbeni pentru instrucția fetelor (cei donați principesei Elisabeta Știrbei) și câte 100 de galbeni şcolii din Gura Motrului și din Nucşoara. Acest nucşorean ce s-a ridicat prin învățătură la rangul unui mare cărturar al vremii sale, a adus o contribuție esențială la crearea terminologiei filozofice româneşti, folosind în cursurile sale în mod propriu cuvinte ca: observație, axioma, experiență, atribut, lege, relație, ontologie, cosmologie, psihologie, logică etc.
Grija lui pentru îmbogățirea limbii noastre literare se vădește și prin folosirea de neologisme pe care le explică în subsolul paginii – uneori poate pitoresc – dar cu atât mai convingător.
Iată câteva exemple dintr-o tălmăcire după Fleury: „absurd – să chiamă ce nu poate să fie”; „concluzie – să zice încheierea vorbei”; „logica – e știința ce învață înțelepciune și cuvânt”; „relație – se zice raportul ce dă cineva de cele ce a văzut, a auzit, a cetit”; „prejudiție – este a judeca necercetat”; „Un veac se zice o vreme de o sută de ani”; „genealogia – este istoria neamului și a strămoșilor din care se trage”. „hronologie – istoria anilor”, „monumentul este un semn de biruință, un stâlp, un arc, o cruce s.c.l.”, „poemile bucolice – cântece ciobănești”, „monarhie – să chiamă stăpânirea unuia singur”, „iroi (eroi n.n.) – se numesc cei ce să hotărăsc a să jărtvi pre sine, pentru dreptatea neamului său”, „vot – să zice părerea și dreptul unui deputat (de) a-și da părerea sa în adunarea publică”; „o țară care-şi pune dregători ea singură să numeşte republică“ și in altă parte republică – să chiamă stăpânirea norodului în societate; ei își aleg deputați, aceștia aleg un șef, pe o vreme, ca sătenii pârcălabul”; „alligorie este vorbirea în pilde. Alta să zice, alta să ințelege; alta să vede, alta să crede”; „scheptici – să numea niște filozofi speculativi, carii mult gindea, puțin credea”…etc.
Sunt numai câteva exemple care ar putea constitui pentru un cercetător al problemelor de vocabular, punctul de plecare pentru o lucrare despre contribuția lui Poteca şi a altor cărturari din prima jumătate a veacului trecut la dezvoltarea limbii noastre literare.
În opera lui, întâlnim și pagini, deosebit de realizate ca limbă și stil ca această introducere la cuvântarea rostită în fața lui Grigorie Ghica Voievod în aprilie 1826:
„Primăvara în clima noastră a Valahiei este frumoasă și dulce ca aurora unei frumoase zi, în care lumina soarelui nu este nici întunecată de aburi groși ca într-alte părți, nici prea iute ca în arșița câinească…
O, lumină a primăverii, o, frumusețe! Noi te vedem și în acest an în toată slava ta! Tu alergi ca o biruitoare toate câmpurile noastre și le împodobești cu florile cele mai mirositoare din cununa frumuseții tale. Te arăți în văi, ele îndată se prefac în livezi pline de bucurie. Te arăți tu în munți, ei îndată se acoperă de flori, care dau mii de mirosuri neprețuite, micşunele și viorele în tot locul. Tot pământul se umple de dragoste, tot e însuflețit ca să fie frumos, tot e frumos ca să placă“.
Au trecut mai bine de 183 de ani de la nașterea lui Eufrosin Poteca și peste 110 ani de la moartea sa. Au rămas însă ideile lui înaintate care și-au găsit înfăptuire in ultimul sfert de veac de după eliberare. Azi în România ştiința de carte este un bun al tuturor, exploatarea omului de către om este de domeniul trecutului. În satul populat odinioară de clăcași și câțiva moşneni, prin hărnicia oamenilor s-au înălțat edificii de cultură, neştiința de carte a fost lichidată, se-nalță case noi, pătrunde lumina electrică.
Cinstind prin aceste rînduri memoria feciorului potecașului din Nucșoara, se cuvine să amintim că într-o dedicație prin care el închina o tălmăcire din Massillon domnitorului Bibescu, scria că munca lui este „un semn de recunoștință ce am către patria mea, cea care m-a născut, m-a crescut, m-a învățat”.
Sunt cuvinte simple în care întâlnim acelaşi cald patriotism ce se desprinde și dintr-o scrisoare a sa din vremea studiilor la Paris în care arăta că a fost solicitat ca profesor la „școalele de limbă grecească, cea veche şi cea nouă“ de la Paris, Petersburg și Londra, „cu o groasă plată şi ofichii bisericeşti“. A refuzat însă pentrucă-şi iubea patria („aș fi primit de n-aş iubi pe frumoasa Valahia”) şi patria nu l-a uitat.
