În Evul Mediu țăranii din Țara Românească erau obligați să execute diverse servicii în favoarea stăpânului moșiei pentru lotul de pământ primit în folosință de la acesta. Acești țărani se numeau clăcași sau pontași.

Țăranii aveau obligații precum:

  • claca, formă a rentei funciare feudale ce consta în obligația țăranului fără pământ de a presta muncă gratuită în folosul stăpânului moșiei.
  • dijma (sau zeciuiala), formă a rentei funciare feudale ce consta în obligația țăranului de a ceda proprietarului o parte din producția obținută de pe bucata de pământ primită în folosință (adesea, o zecime din producție).
  • podvada, obligația țăranilor de a asigura unele prestații în folosul stăpânului moșiei, precum transportul, cărăușia.

Astfel, în Legiuirea Caragea (elaborată din inițiativa domnului Țării Românești Ioan Gheorghe Caragea la 1818 și promulgată oficial la 1819) în capitolul 9, intitulat Pentru clacă se prevedeau următoarele:

  1. Claca este un chip de clădire obișnuită în Țara Rumânească și se întocmește când stăpânul moșii primește pe clăcași, adică pe săditor să șeadă pe moșia lui.

  2. Dator este clăcașul să lucreze stăpânului moșiei 12 zile pe an și de se va tocmi de acum înainte vreunul din stăpânii moșiilor cu clăcașul pe mai puține zile, tocmeala aceea să nu aibă tărie, iară, câte tocmeli sunt făcute până acum pe mai puține zile decât 12, acele să se păzească.

  3. Care din stăpânii moșiilor cu vicleșug se va tocmi cu clăcașii altuia să-i facă lui clacă mai puține zile decât 12 și-l va trage pe moșia sa, acesta când se va sădi, să piarză privilegiul clacei și să plătească și stăpânului moșiei claca clăcașilor ce a tras.

  4. Clăcașul bez claca de douăsprezece zile, să are stăpânului moșiei încă o zi primăvara sau toamna, să-i dea și un car de lemne la Crăciun, cărându-le ori la moșia lui sau aiurea, unde are stăpânul trebuință de dânsele, până la un loc cu depărtare de șease ceasuri.

  5. De nu va avea stăpânul nimic a lucra, atunci să-i dea clăcașul câte un leu de fiecare zi.

  6. Să nu fie volnic stăpânul să aducă pe clăcaș de la moșia ce locuiește pe alta să lucreze, fără numai când moșia îi va fi cu depărtare cel mult de trei ceasuri.

  7. Clăcașul să nu poată să facă curătură fără voia înscrisă a stăpânului, cuprinzătoare unde și cât loc să cure; iar urmând împotrivă să-și piarză osteneala și să ia curătura stăpânul moșiei.

  8. Stăpânul să nu poată să ia curătura clăcașului ce o are de la părinți sau o face cu voia stăpânului.

  9. Care din clăcași fără voia stăpânului va sădi vie pe locul lui, să se piarză.

  10. Când clăcașul va lăsa via sa nelucrată în trei ani, să se tragă la judecată și atunci dându-i judecata încă un an soroc, de nu o va lucre și într’acel an, să o piarză, și să o ia stăpânul.

  11. Clăcașul să nu poată să vândă vin sau rachiu pe moșie de nu se va tocmi cu stăpânul.

  12. Clăcașul să nu poată să deschidă băcănie pe moșie, de nu se va tocmi cu stăpânul.

  13. Clăcașul să nu poată să facă moară pe moșie.

  14. Clăcașul să nu poată să vâneze pește în heleșteul stăpânului. Dar în bălțile Dunărei să vâneze pește dând câte un pește la zece. Iar pe gârla ce trece prin moșie e slobod să vâneze pește fără zeciuială.

  15. Clăcașul, fugind dupe moșie sau murind fără de moștenitor, de nu e dator visteriei, să stăpânească stăpânul casa lui, grădina lui și curăturile lui.

  16. Clăcașii să dea stăpânului moșiei: Din douăzeci vedre din vinul său o vadră domnească. Din zece clăi de grâu, de orz, de mei, una. Din tot pogonul de porumb patru banițe de porumb bătut sau opt cocoloși, cu baniță de oca douăzeci. Din toate cele l’alte roduri, de la zece una. Toate acestea cărându-le cu carul sau la casa stăpânului ce are pe moșie.

  1. Clăcașul să dea stapânului pentru fiecare stup, trei bani.

  2. Clăcașul, pentru fiecare capră să dea stăpânului bani doi, atât iarna cât și vara.

  3. Stăpânul să ia de fiecare turrnă de oi ce se află pe moșia lui, (de la Blagoveștenie și până la sfântul Gheorghe și fată) câte un miel și un leu, și de fiecare stână, brânză, sau bani dupe tocmeală.

Legiuirea Caragea poate fi consultată în întregime AICI.

La 14/26 august 1864, Alexandru Ioan Cuza a promulgat Legea rurală, prin care erau desființate toate obligațiile în muncă sau în natură, pe care țăranii le aveau față de boieri și fiecare clăcaș primea un lot de pământ, pe care trebuia să-l achite în termen de 15 ani și pe care nu putea să-l vândă pentru următorii treizeci de ani. Odată cu promulgarea legii, domnitorul a publicat o proclamație „către sătenii clăcași”, în care se arăta:

„Claca (boierescul) este desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre prin legile în ființă”.

Deși în aparență legea a rezolvat problema clăcașilor, Mihai Eminescu constata că situația nu s-a schimbat radical:

„Prin legea de la 1864 sătenii au fost emancipați de clacă și de dijmă. Pe lângă libertate li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unei mici părți de pământ pentru arătură și fânaț, pentru care însă ei sunt obligați a plăti o anuitate de despăgubire.
Legiuitorul nu a avut prevederea de a recunoaște, că nu era destul de a consacra libertatea și dreptul de proprietate pentru fostul clăcaș, în condițiile morale și intelectuale în care se află săteanul.
În împrejurările economice create, ar fi trebuit a se lua măsuri, spre a-l instrui, spre al susținea și a-l apăra și mai ales a-i înlesni sumele de cari ar fi avut trebuință pentru diferite cauze și la diferite ocaziuni.
Pentru locuitorul sătean nu s-a făcut însă nimic. Săteanul e lipsit de orice protecție și e lăsat la prada, la bunul simț și bunul plac a diferitelor categorii de funcționari administrativi și judecătorești și la discreția proprietarului, arendașului, a speculantului de la țară, la care e nevoit a se adresa în caz de trebuință.
Fostul clăcaș, neavând în urma promulgării legii rurale imașul trebuitor pentru nutrirea numeroaselor sale vite…, neavând lemne pentru ars, neavând bani spre a plăti impozitele, el a trebuit să se oblige prin tocmeli către proprietarul sau arendașul, care i le procura, a-i plăti în zile de muncă, în dijmă, în bani, în păsări și în câte altele.”

Mai departe, prezentăm un document redactat la 15 septembrie 1855 în satul Târlești, prin care un țăran pe nume Anghelu Cursusu justifică în fața cămărașilor (cei care aveau în grijă odăile domnului, în special cămara domnească) eșecul unui transport, motivul invocat fiind moartea a trei boi precum și a cărăușilor.

La momentul respectiv, domnitor în Țara Românească era Barbu Știrbei, acesta aflându-se la al doua domnie (iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856).

Cărăuşia era obligaţia tăranilor de a pune la dispoziţia moşierilor, arendaşilor sau chiar a domnitorului, gratuit, care pentru transportarea diferitelor cereale, fructe, lemne sau alte materiale de construcție. La un car puteau fi înhămaţi de la una până la patru perechi de boi, care puteau transporta de la 650 până la 2500 kilograme.

Documentul se află în arhiva personală a domnului Dorin Soare.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *