„Uriașul” de la Posești

(articol publicat în volumul “Tărâmul enigmelor – Întâmplări, locuri și observații stranii în România”, Grupul de presă Macri, autor Gabriel Tudor)

Pentru pasionaţii fenomenelor paranormale din România, numele comunei prahovene Poseşti are o rezonanţă cu totul aparte. Căci aici, la Valea Plopului, un sat aparţinînd comunei amintite, a avut loc, în 1972, cea mai mediatizată aterizare OZN de pe teritoriul ţării noastre. Raţiunea pentru care încercăm să vă readucem în atenţie localitatea prahoveană este aceea că, lucru cunoscut de puţini oameni, tot în zona respectivă, a avut loc, în anul 1959, o descoperire, care, dacă ar fi primit atenţia cuvenită, ar fi putut modifica din temelii istoria omenirii, aşa cum o ştim noi astăzi…

O FERMĂ MODEL

În acel an, 1959, domnul Dumitru Diaconu, actualmente primar al comunei Poseşti a primit însărcinarea de a realiza, într-o zonă adiacentă comunei, o livadă de pomi fructiferi. Tânăr şi dornic de afirmare, domnia-sa îşi promite să realizeze o fermă model, cum nu mai cunoscuse regiunea. Doar că terenul pe care urma să fie amplasată aceasta, teren la limita de nord-vest a comunei nu era prea prielnic agriculturii: mlăştinos şi denivelat, în plus străbătut şi de un curs de apă sinuoasă. Tânărul şef de fermă se apucă însă de treabă, ajutat de oameni de încredere. Se avea în vedere asanarea terenului, nivelarea lui şi regularizarea cursului de apă. „A fost o treabă foarte grea, îşi aminteşte primarul din Poseşti. Vreo 20 de hectare de teren din cele 400 ale viitoarei ferme erau impracticabile şi acolo a trebuit să băgăm lama plugului balansor la 80 cm adâncime. Săpătura aceasta zdravănă a scos la iveală numeroase oseminte și obiecte care ne-au uimit: coarne de zimbru, unelte vechi folosite la săpat, o pipă sculptată în piatră, lucrături de o măiestrie artizanală deosebită, toarte de amfore şi multe altele.”

„TOVARĂŞI, NU VĂ MAI ŢINETI DE PROSTII!”

Atraşi de descoperirile făcute, lucrătorii şi-au continuat, pe cont propriu, săpăturile, scoţând la lumină şi alte obiecte interesante şi multe, foarte multe oase. Majoritatea obiectelor au fost adăpostite acasă la domnul Diaconu, care se gândea chiar să alcătuiască un muzeu sătesc, care să ateste vechimea așezării lor. Se pare însă că aceste preocupări, conexe întemeierii fermei preconizate, nu au fost văzute cu ochi buni de către „tovarăşii de la partid”. „După câteva zile, vine la mine un secretar de partid, Popescu, vestit în şapte judeţe pentru zelul de care dădea dovadă în propaganda comunistă. A vrut să vadă obiectele găsite – era însoţit de încă doi-trei ciraci – şi i le-am arătat. «Toate astea le luăm noi noi», a zis el, iar eu m-am opus, pentru că în fond era descoperirea mea. «Uite ce e, tovarăşu’ Diaconu, nu vă mai ţineţi de prostii! Nu vrei să le dai, bine, nu le dai, dar îți promit că de mâine nu mai eşti şef de fermă!» Vă daţi seama ce-ar fi însemnat asta pentru familia mea şi mai ales pentru mine, un tînăr dornic să arate ce poate în domeniul său de activitate! Aşa că le-am predat! Descoperirile acestea nu erau însă nimic in comparaţie cu ce aveam să găsim mai incolo!”

CU MII DE ANI ÎN URMĂ, PRIMITIVII AVEAU… ÎNCĂLZIRE CENTRALĂ!

Continuând să muncească la amenajarea zonei pentru agricultură, într-o viroagă, ce pornea din firul girlei, până la un mal, pe o distanţă de circa 300 de metri, muncitorii au dat peste un fel de horn modelat din argilă, care se întindea pe sub pământ, la o adâncime de circa un metru. S-a descoperit o vatră, formată din mai multe cuptoare și oamenii au dedus, date fiind amănuntele aflate la îndemână, că în acea zonă pământul era permanent cald prin acea veritabilă încălzire centrală, iar deasupra locului respectiv se aflau probabil căsuțele locuitorilor de acum câteva mii de ani!

OMUL CARE AVEA ASTFEL DE OASE ERA ÎNALT DE 3 METRI!

Dar cea mai marcantă descoperire avea să fie făcută câteva zile mai târziu. Săpând în zona Siliște, cu buldozerele, pentru astuparea unei cavități naturale destul de mari și netezirea întregului teren, oamenii au dat din nou peste o sumedenie de schelete. Însă acestea se deosebeau net de cele dezgropate până atunci.

„Păreau la fel de vechi, spune domnul Diaconu, dar erau foarte bine conservate. Ne-a uimit faptul că, spre deosebire de cele găsite până atunci, toate scheletele acelea erau complete, iar dentiţia lor era perfectă. Or, după câte se ştie azi, oamenii primitivi erau supuşi deseori accidentelor, care-i mutilau pe viaţă, iar alimentaţia lor se deosebea de cea din zilele noastre. Mâncau orice, rodeau oase, astfel că dinţii li se rupeau. Ei, bine, oamenii pe care i-am găsit aici păreau să se fi bucurat de o sănătate de fier, de parcă nici nu ar fi trăit pe Pământul acelor timpuri îndepărtate. Tot excavând, la un moment dat, în cupa unui atelaj s-a ivit un os neobişnuit prin mărimea lui. L-am luat şi l-am examinat: părea un femur, dar măsura cam 80 cm, ceea ce însemna – aplicând o regulă matematică banală – că omul care-l avusese era înalt de aproape trei metri! Vă daţi seama, că această descoperire ne-a pus pe gânduri. Am continuat să săpăm în jur şi curând am dat şi peste craniul acelei fiinţe gigantice. Trebuie să vă spun că niciodată nu am mai văzut aşa ceva. Era mare cât un dovleac şi, făcând o experienţă, am turnat apă în cavitatea interioară. Craniul s-a umplut numai după ce am turnat înăuntru cinci litri de apă! Ceea ce însemna că fiinţa aceea avea o capacitate a cutiei craniene de câteva mii de centimetri cubi, în condiţiile în care un om obişnuit abia are 1800 grame de creier. Am zis cu toţii că, fără îndoială, capul acela aparţinuse unui uriaş! Avea trăsături umanoide şi nu îl puteai confunda cu un craniu de mamut, de exemplu. Părea a fi aparţinut unui om sau în orice caz unei fiinţe umanoide. Nu ştiu dacă era sau nu extraterestru şi nici nu vreau să mă hazardez în asemenea afirmaţii, cert e că era ceva neobişnuit, cu totul neobişnuit! Eram atât de uimiţi şi de fascinaţi că nici nu mai puteam vorbi de emoţie. În cele din urmă, când a fost să hotărâm ce avem de făcut, am luat decizia de a astupa toate oasele şi de a nu vorbi cu nimeni despre cele văzute. Cu oameni ca tovarăşu’ Popescu, astfel de lucruri nu trebuiau făcute publice, pentru ca nici unul dintre noi nu vroia să-şi piardă pâinea. Erau vremuri tulburi acei ani ’50 şi n-avea nici un rost să ne lansăm în cercetări arheologice temerare, încercînd să demonstrăm că istoria nu-i cea predicată de atât de apreciatul pe atunci Darwin. Aşa că am împins grămezile de oase, cu cupele buldozerelor, în viroaga, şi le-am acoperit cu pământ. Acum, în zona cu pricina, cresc meri…”

ENIGMA SFEREI DE CALCAR

Nu departe de sat, lângă coama unui deal, a existat, până prin 1960, o stâncă de o formă enigmatică. Bătrânii îşi amintesc şi astăzi de ea ca de un loc încărcat de mistere. Avea aproximativ cincizeci de metri înălţime şi o formă cvasisferică. Această „bilă” de calcar uriaşă părea să fi fost, la originea sa, o formațiune naturală asupra căreia acţionase însă, poate cu mii de ani în urmă, factorul antropic. Locuitorii din Valea Plopului cred și astăzi că stânca a fost sculptată, în forma pe care o avea, de către cei din vechime, chiar dinainte de daci. Argumentul suprem în această ipoteză e acela că în punctul cel mai înalt, stânca prezenta un orificiu prin care se putea coborî, în spirală, în interiorul ei. „Îmi amintesc, declară domnul Diaconu, că atunci când eram mic, urcam deseori pe stâncă, pentru că se spunea din vechime că acolo-i ascunsă o comoară. Erau nişte trepte care duceau spre interiorul ei, dar ne era tuturor frică, fiindcă ziceau bătrânii că duc de fapt spre fundul pământului şi cine intră acolo nu mai iese niciodată. Am coborât câteva trepte, odată, dar ni s-a făcut frică – dinăuntru venea un curent tare de aer rece – şi ne-am întors. Nu am cunoştinţă dacă cineva a coborât vreodată până în străfunduri, dar nu cred s-o fi făcut, căci, vă spun, construcţia şi mai ales ce se vorbea despre ea, erau ceva de groază.

DIN STÂNCĂ, RUȘII AU EXTRAS URANIU PENTRU PRIMA LOR BOMBĂ ATOMICĂ!

Prin 1953, a venit o echipă de artificieri și a dinamitat-o. A fost acolo atâta calcar cât nu s-a pomenit. Timp de șapte ani, nu vă exagerez cu nimic, puteți întreba pe oricine, au tot cărat cu basculantele la rocă până au epuizat zăcământul. Parcă izvora calcar din pământ, nu se mai sfârșea! Nu știu ce au găsit dedesubt, că cei care au lucrat nu erau de pe la noi ci din Valea Teleajenului. Astăzi nu se mai văd decât niște pietroaie acolo…Și să vă mai spun ceva curios. Din câte ni s-a spus nouă, calcarul a fost exportat atunci în Cehoslovacia și, normal, ne-am mirat: «De ce naiba importă cehii tocmai calcar, că doar ăsta se găsește pe toate drumurile și la ei?» Abia mai târziu am aflat că roca de aici, de la Posești, nu era una obișnuită, ci din ea a extras apoi o unitate specială sovietică uraniu radioactiv, element pe care rușii l-au folosit la fabricarea bombelor lor atomice! Era într-adevăr o comoară ascunsă! Și tot aici vreau să mai adaug că, la mică distanță de bila de calcar, se află niște formațiuni ciudate, numite de oamenii locului «țuțuiendre». De unde le vine denumirea, nu știu, însă mulți afirmă că ar fi artificiale. Sunt ca niște piramide cu trei laturi, cu o înălțime de 15 metri și au o formă extrem de regulată, care pare a exclude ipoteza unor formațiuni naturale. Este o enigmă cine le-a ridicat acolo și de ce… ”
FIII CERULUI

Primarul din Posești este de părere că gigantul era totuși o ființă umană, într-adevăr de dimensiuni neobișnuite. Dar oamenii locului sunt, prin natura lor, neobișnuiți, având înălțimi mult mai mari decât vecinii lor din alte părți. Și cu toate acestea, este extrem de puțin probabil că un om poate atinge o înălțime de aproape trei metri (cel mai înalt om din lume din timpurile moderne, înregistrat științific, avea 2,52 m – n.n.). Atunci nu mai rămân decât două variante: fie ființa respectivă era din legendarul neam al uriașilor, acele personaje uimitoare, la care se referă și Biblia, spunând că ar fi rezultat „din împreunarea îngerilor cu fiicele oamenilor”, fie era o făptură extraterestră, unul dintre eroii civilizatori la care face referire mitologia. De altfel, zona subcarpatică este plină de legende despre Novaci, ființe fantastice, de câțiva metri înălțime, înzestrate cu puteri supranaturale.