Noapte cu lună plină

Articol publicat în volumul “Între firesc și imposibil”, editura Lucman, autor Călin N. Turcu

Comuna Posești, jud. Prahova, circa 1930

Moșul era fratele bunicii mele și cu numele acesta îl pomenisem de mică. E drept că pe vremea când eu eram copil, vârsta și înfățișarea lui justificau întru totul această denumire. Numai că se spune că moșul albise din tinerețe, în urma unei întâmplări care îl făcuse să trăiască o spaimă cumplită. Amănunte despre acea noapte de coșmar nu cunoșteam. Nimănui nu-i plăcea să povestească despre cele întâmplate. Dar, de câte ori bătrânul își manifesta ciudățeniile – că avea destule – cei din jur făceau un gest discret de compasiune, spunând: „Să-l lăsăm in pace, așa a rămas el de atunci…”. „Atunci” era cuvântul care concentra în sine povestea de groază care îl marcase pentru toată viața. Altminteri, acest “bunic” suplimentar era un om extraordinar. Iubea copiii, deși el nu avusese parte de această bucurie. Ne făcea jucării din lemn, cu un talent deosebit, cioplea fluiere măiestre, la care ne cânta vechi cântece populare. Avea mereu la îndemână niscaiva zaharicale, păstrate special pentru noi, cei mici. Nu de puține ori ne lua apărarea în fața părinților, când făceam câte o boacănă pasibilă de pedepse drastice. Într-o zi însă, s-a întâmplat ceva care m-a făcut să îl cunosc mai bine pe prietenul meu vârstnic.

Era o zi splendidă de mai și mă jucam în poienița din apropierea casei cu mieii și cu iezii zburdalnici. Aveam un favorit printre ei, o minune de iezișor cu blana maronie și o stea albă în frunte. După ce am obosit de atâtea giumbușlucuri, mi-am luat în brațe ieduțul țintat și m-am îndreptat spre atelierul Moșului. Voiam să i-l arăt, fiindcă ne obișnuiserăm să împărțim cu el toate micile noastre bucurii copilărești. El știa ca nimeni altul să ne înțeleagă, bucurându-se împreună cu noi.

Dar efectul nu a fost, de data aceasta, cel scontat. Când m-a văzut intrând cu mielul în brațe, moș Miron (acesta era, de fapt, numele lui) a sărit ca ars, de parcă văzuse cine știe ce grozăvie, începând să strige la mine:

– Pleacă! Ieși afară! Ia-l de aici!

Avea o față desfigurată de spaimă și își făcea cruci peste cruci, cu o repeziciune disperată. N-am așteptat încă o invitație și am ieșit în grabă, dând drumul iedului. Speriată, m-am dus glonț la bunica, să-i povestesc pățania. Bunica m-a ascultat cu atenție și a comentat doar atât, încet, ca pentru sine:

– Lasă-l în legea lui, fetițo, o să-i treacă. Asta e nebunia lui, care i se trage de atunci…

– Care „atunci”, bunico? Spune-mi, ce taină ascundeți? Ce lucru groaznic s-a întamplat, de n-avem voie să știm și noi?

Așa am aflat o întâmplare incredibililă, care se petrecuse cu peste 40 de ani în urmă. Pe vremea aceea, bărbații satului coborau la șes cu carele încărcate de roadele culese de pe dealurile din preajmă și de butoaie de vin și țuică. După ce le vindeau, cu banii obținuți cumpărau grâu și porumb.

Întotdeauna plecau în grupuri, pentru a preîntâmpina întâlniri nedorite cu hoții sau cu fiarele pădurii. Între satul nostru și județul vecin se afla o suprafață destul de întinsă de pământuri aride. Aveai impresia, străbătând acele locuri sterpe, că mergi pe o planetă pustie: cât vedeai cu ochii se întindeau nisipuri și pietrișuri, cu vegetație săracă, amintind de un deșert. Și, bineînțeles, nu lipsea nici încărcătura de mister care supraviețuia în legendele de prin părțile locului. Pe treseul obișnuit al carelor se afla o moară părăsită despre al cărei fost stăpân se povestea că, atâta timp cât a trăit, s-a ocupat numai cu lucruri necurate. Așa se explică și faptul că locurile acelea rămăseseră pustii, ocolite de oameni. Mai ales după lasarea serii, nimeni nu avea curajul să treacă pe acolo, pentru că se petreceau tot felul de ciudățenii care puteau să tulbure până și mințile celui mai curajos călător. Dacă seara le surprindea prin apropierea locului blestemat, convoaiele de căruțe se opreau în satele din apropiere trăgând peste noapte la gazdele cu care aveau învoială de multă vreme. Oricât de numeroși ar fi fost bărbații cu căruțele, nu îndrăzneau să se aventureze noaptea prin preajma morii cu pricina.

La una dintre aceste călătorii a participat și moș Miron, pe atunci un flăcău voinic și îndrăzneț. Ca de obicei, la întoarcere, căderea serii i-a prins înainte de a ajunge în pustietatea din jurul morii. Drumeții au procedat cum le era obiceiul, înnoptând la gazdele din sat. Numai Miron n-a fost de acord să întârzie, dintr-o precauție care i se părea inutilă. Pentru el, tot ce se spunea despre locul acela, ținea de domeniul superstițiilor exagerate. De aceea, neținând seama de insistențele tovarășilor de drum care l-au rugat cu cerul și cu pământul să rămână cu ei peste noapte, și-a mânat vajnic caii mai departe grăbindu-se spre casă. Voia să le dovedească celorlalți că n-au dreptate, risipindu-le temerile pentru totdeauna.

Prima parte a drumului a decurs în liniște, fără vreun incident. Dar luna plină poleia împrejurimile cu o lumină stranie, nefirească, iar caii dădeau semne de neliniște. Miron a reușit să treacă cu bine pe lângă moara părăsită, a cărei siluetă fantomatică l-a lăsat indiferent. Tocmai se bucura că nu s-a întâmplat nimic, când, după câteva zeci de metri, caii se opriră brusc, ridicându-se pe picioarele dinapoi și sforăind speriați de parcă în fața lor s-ar fi aflat ceva monstruos, amenințător. Miron s-a dat jos din căruță și i-a mângâiat, încercând să-i liniștească. Spre surpriza lui, a descoperit drept în mijlocul drumului un ied mititel care-l privea cu ochii lăcrimoși, cerându-i, parcă, ajutorul.

Firește, nechibzuit ca majoritatea tinerilor, Miron nu s-a întrebat nicio clipă ce poate căuta un ieduț la ora aceea, în mijlocul pustietății. Mai mult decât atât, s-a gândit că micuța vietate este un fel de răsplată divină care i se cuvine pentru temeritatea sa. Așadar, s-a aplecat și a luat puiul de capră în brațe, s-a urcat cu el în căruță și a dat bice cailor. Aceștia, cu urechile ciulite spre spate, au pornit, iar Miron începu să dezmierde iedul, alintându-l cu vorba:

Ieduțul tatei…ieduțul tatei…

Pe neașteptate, însă, iedul s-a încordat, blănița albă i-a devenit neagră, l-a privit cu ochi aprinși ca jăraticul și a prins a glăsui cu grai omenesc, îngânându-l pe un ton batjocoritor:

– Iedul tatei, ha, ha, ha, iedul tatei, hi, hi, hi…

Înspăimântat, Miron îl aruncă din brațe ca ars și începu să își facă semnul crucii. Iedul se topi în întunericul nopții ca o fantasmă, iar tânărul își pierdu cunoștința. Noroc cu caii! Cunoscând drumul, l-au purtat singuri aducându-l dimineața la poarta casei. Părinții lui l-au găsit mai mult mort decât viu. Aproape nu l-au recunoscut când au văzut că tot părul îi albise. Când s-a trezit din leșin, Miron avea o privire goală și nu putea să vorbească. Din când în când tremura sub inflența unor vedenii care refuzau să îl parăsească. Zadarnic au încercat cei din familia lui să afle ce i se întâmplase, Miron tăcea, de parcă își pierduse mințile. Abia pe înserat, când au sosit ceilalți săteni cu carele, cele întâmplate au început să se dezlege. Nu se știa exact ce a pățit Miron, dar se știa că starea lui fusese provocată de ceva aflat în locul blestemat. Bătrânele din sat șușoteau, închinându-se:

– E lucrătură necurată la mijloc. Băiatul l-a întâlnit pe Ucigă-l toaca…El i-a întunecat mințile și l-a speriat de l-a albit…Doamne, ai milă de noi!

Părinții lui l-au dus la doctor, la vraci, la bătrâne experte în descântece. I-au făcut slujbe de dezlegare la biserici și mănăstiri, i-au dat zeci de acatiste. Până la urmă, tânărul a dat semne că își revine. A început să-i recunoască pe cei din jur, să articuleze câte un cuvânt, și-a reluat, încetul cu încetul, îndeletnicirile obișnuite. Dar a rămas marcat pentru toată viața de întâmplarea pe care, după multă vreme, a îndrăznit s-o povestească celor apropiați.

De atunci, nu mai suportă iezii și caprele. Ajunge să le audă doar behăitul în depărtare și îngheață de spaimă.